Bazele nutriției – ghid pentru energie și macronutrienți pe tot parcursul vieții

Astăzi, principalele cauze de deces nu mai sunt infecțiile, ci bolile cronice. În această perioadă dominată de cancer, diabet, BPOC și demență, importanța alimentației pe tot parcursul vieții devine tot mai evidentă. Rolul său nu se limitează la prevenirea acestor boli, ci oferă sprijin puternic și tratamentului. Astfel se explică apariția justificată a expresiilor „hrana este medicament” și „ești ceea ce mănânci”.

Complexitatea nutriției și abordarea „hrana este medicament”

Abordarea „hrana este medicament” este studiată tot mai mult în prevenirea și tratamentul multor boli cronice. Deși țintele moleculare ale medicamentelor tradiționale sunt clar definite, dieta include componente foarte variate, cu efecte pe tot parcursul vieții. De aceea, recomandările privind ce și cât să mănânce pacienții, mai ales cei cu boli cronice, sunt mai complexe decât majoritatea sfaturilor de sănătate.

În acest articol amplu prezentăm o sinteză a conceptelor nutriționale contemporane, cu accent pe energie și macronutrienți.

Evoluție istorică

Evoluția științei nutriției

Cu peste 2000 de ani în urmă, filosofii și medicii greci au recunoscut că hrana înlocuiește pierderile inevitabile de substanță din corp, că necesarul diferă între etapele vieții și că hrana, împreună cu aerul, susține căldura „naturală” a corpului.

În revoluția chimică începută la sfârșitul secolului al 18-lea, cercetători conduși de Antoine Lavoisier au arătat că temperatura corpului provine dintr-un proces de combustie care necesită oxigen, punând bazele concepției moderne despre metabolism (Figura 1).

În prima jumătate a secolului al 19-lea, Gerardus Johannes Mulder și Jöns Jacob Berzelius au identificat și denumit proteinele, Michel Eugène Chevreul și alții au dezvoltat conceptele despre grăsimi și lipide, iar numeroși cercetători au clasificat zaharurile și amidonul drept carbohidrați. Știm acum că proteinele, grăsimile și carbohidrații sunt macronutrienții principali, combustibili metabolici implicați și în numeroase alte funcții vitale.

La începutul secolului al 20-lea s-a înțeles că și alte componente nutritive, dincolo de macronutrienți, sunt necesare sănătății optime. Cele 13 vitamine hidrosolubile și liposolubile cunoscute astăzi au fost identificate între 1912 și 1948. Există și 21 de minerale esențiale, clasificate în macrominerale, cu necesar zilnic de 100 mg sau mai mult, precum calciul, și microminerale, cu necesar sub 100 mg, precum iodul.

Efectul Marii Crize asupra nutriției și dezvoltarea aporturilor zilnice recomandate

Marea Criză a provocat malnutriție extinsă, iar la intrarea SUA în al Doilea Război Mondial se resimțea lipsa programelor de sprijin nutrițional. În 1940, Comisia Consultativă pentru Apărare Națională a cerut Consiliului Național de Cercetare al Academiei Naționale de Științe ajutor pentru examinarea malnutriției populației americane.

În 1943, Consiliul Național de Cercetare a publicat primele aporturi zilnice recomandate (Recommended Dietary Allowances = RDA) pentru energie, proteine și opt vitamine și minerale, urmărind prevenirea carențelor. Au urmat numeroase revizuiri în patruzeci de ani, ultima fiind publicată în 1989 și incluzând recomandări pentru 25 de vitamine și minerale, pe lângă energie și proteine.

RDA au fost derivate prin estimarea aportului mediu zilnic necesar pentru acoperirea nevoilor jumătății persoanelor sănătoase de un anumit sex și într-o anumită etapă a vieții, numit necesar mediu estimat. RDA este stabilit cu 2 deviații standard peste această valoare, pentru a acoperi nevoile majorității persoanelor sănătoase (97,5%). Când datele lipsesc, se utilizează un nivel de aport adecvat bazat pe studii animale sau observaționale.

Evoluția aporturilor zilnice recomandate după 1994

În 1994, RDA au fost reevaluate și apoi reformulate ca aporturi alimentare de referință. Acestea includ o gamă largă de repere bazate pe dovezi: RDA, limite superioare tolerabile pentru evitarea toxicității și intervale acceptabile de distribuție a macronutrienților. Pentru fiecare sursă de energie, intervalele reprezintă aporturi asociate cu reducerea riscului de boală cronică, asigurând totodată nutrienții esențiali.

Aporturile alimentare de referință au fost publicate între 1997 și 2003, cu actualizări în 2011 pentru calciu și vitamina D, în 2019 pentru sodiu și potasiu și în 2023 pentru energie. Extinderea începută cu sodiul în 2019 a inclus aportul pentru reducerea riscului de boală cronică, bazat pe relația dintre un nutrient și acest risc. De exemplu, la persoanele de cel puțin 14 ani, reducerea sodiului la cel mult 2300 mg (2,3 grame) pe zi, nivelul aferent reducerii riscului, este asociată cu risc mai mic de hipertensiune și boli cardiovasculare.

În anii 1970, atenția guvernului federal s-a îndreptat spre bolile cronice emergente. În 1977, Comisia Specială a Senatului pentru Nutriție și Nevoi Umane a pregătit și publicat Obiectivele alimentare pentru Statele Unite. Recomandările au devenit ulterior Ghidurile alimentare pentru americani, publicate prima dată în 1980 de departamentele Agriculturii și Sănătății și Serviciilor Umane și actualizate acum la fiecare 5 ani. Ele marchează trecerea de la accentul pe suficiența nutrienților, de la începutul secolului al 20-lea, spre efectele dietei asupra sănătății generale și riscului de boală cronică.

Știința nutriției continuă să evolueze, identificând mecanismele de detectare a nutrienților și efectele circadiene și hedonice ale macronutrienților și folosind algoritmi de inteligență artificială pentru estimarea răspunsurilor individuale la alimente și diete.

Studii și schimbări de politică privind nutriția în Turcia

• Anii 1920 – anii 1950: În primii ani ai Republicii Turcia au fost lansate primele politici și campanii de sănătate privind nutriția, în special programe pentru sănătatea copiilor și carențele nutritive.
• 1962: La Universitatea Hacettepe a fost înființat Departamentul de Nutriție și Dietetică și a început formarea specialiștilor în nutriție în Turcia.
• Anii 1970: Pentru extinderea asistenței medicale primare în sate și zone rurale a fost dezvoltat modelul „Sağlık Ocağı”, centru de sănătate.
• 1991: Programul de promovare a alăptării și instituții sanitare prietenoase cu bebelușii: Lansat de Ministerul Sănătății din Turcia pentru încurajarea alăptării.
• 1994: Programul de prevenire a bolilor prin deficit de iod și iodarea sării: Lansat pentru prevenirea deficitului de iod, acest program a urmărit promovarea utilizării sării iodate.
• 2004: Programul Demir Gibi Türkiye (Turcia puternică precum fierul): Program lansat pentru suplimentarea profilactică cu fier, în vederea prevenirii deficitului la sugari și copii.
• 2005: Programul de suplimentare cu vitamina D: Lansarea programului de prevenire a deficitului a adus suplimentarea gratuită cu vitamina D pentru sugari.
• 2010: Studiul privind nutriția și sănătatea în Turcia (TBSA): Au început cercetări periodice pentru determinarea obiceiurilor alimentare și stării de sănătate. Programul pentru alimentație sănătoasă și viață activă în Turcia: Lansat pentru combaterea obezității și promovarea obiceiurilor alimentare sănătoase. Proiectul Școală prietenoasă cu nutriția: Lansat în colaborare de ministerele turce ale Sănătății și Educației Naționale, pentru promovarea standardelor alimentare sănătoase în cantinele școlare.
• 2011: Planul de acțiune privind schimbările climatice (2011-2023): Ministerul Mediului și Urbanismului a elaborat politici agricole și de mediu.
• 2015: Ghidul de nutriție pentru Turcia (TÜBER): Ghidul specific Turciei oferă informații cuprinzătoare pentru organizarea obiceiurilor alimentare.
• 2019: Programul pentru alimentație sănătoasă și viață activă în Turcia (2019-2023): a fost lansat un program cuprinzător actualizat pentru promovarea alimentației sănătoase și combaterea obezității.
• 2021: Ghidul pentru reducerea consumului/utilizării zahărului în Turcia: Ministerul Sănătății a publicat ghidul pentru reducerea consumului de zahăr. Türkiye Beslenme ve Diyet Dergisi: Este publicată ca sursă științifică pentru evaluarea politicilor nutriționale și a altor factori asociați sănătății.

Energie și macronutrienți

Energie:

La sfârșitul secolului al 19-lea, Max Rubner a studiat producerea căldurii și alte pierderi energetice ale unui câine menținut la greutate constantă într-un calorimetru. Energia alimentară (17349 kcal) a corespuns pierderilor totale (17406 kcal), confirmând prima lege a termodinamicii într-un organism viu. Wilbur Atwater a extins curând cercetările și a confirmat aceeași lege la oameni. A derivat și valorile energiei metabolizabile de 4, 9 și 4 kcal/g pentru carbohidrați, grăsimi, respectiv proteine, ajustând pierderile chimice prin scaun și urină. Valorile Atwater, utilizate încă larg, presupun o digestibilitate „aparentă” medie și pierderile energetice din produșii finali urinari ai metabolismului proteic. Nu sunt neapărat exacte pentru fiecare aliment: migdalele din dieta umană produc, de exemplu, 4,6 kcal pe gram, mult sub cele 6 kcal estimate din compoziția macronutrienților.

Experimentele Rubner și Atwater arată echilibrul energetic când aportul animalului sau omului este compensat de pierderile prin căldură, scaun, urină și piele, iar greutatea rămâne constantă. Aporturile de referință actuale se bazează pe calorimetria indirectă, care măsoară cheltuiala energetică totală în mediul natural timp de 1-2 săptămâni. Figura 2 prezintă un model simplificat al transformării macronutrienților în țesuturi și căldură.

Aportul alimentar de referință pentru energie este media estimată necesară echilibrului energetic, în funcție de vârstă, sex, activitate fizică și etapa vieții. Sunt definite patru niveluri de activitate: sedentar, puțin activ, activ și foarte activ, de la viața independentă minimală până la activitățile intense. Estimările sunt ajustate mai precis pentru sarcină și alăptare. Aportul caloric poate fi estimat printr-un calculator online. Senzorii purtabili și aplicațiile mobile oferă posibilități noi de evaluare obiectivă a alimentației și activității la nivel individual și populațional.

Proteine

Proteinele sunt sintetizate din aminoacizi și reprezintă principale componente structurale și funcționale ale corpului. Dintre cei 20 de aminoacizi ai proteinelor umane, nouă sunt indispensabili, esențiali. Excluderea oricăruia din dietă produce manifestări fizice și bilanț proteic negativ. Șase sunt condiționat esențiali, neputând fi sintetizați suficient în creștere rapidă sau stres metabolic sever. Ceilalți cinci sunt considerați neesențiali, putând fi sintetizați pentru acoperirea necesarului.

În anii 1930, Rudolf Schoenheimer și colegii au arătat că biomoleculele corpului, precum proteinele, se reînnoiesc continuu și trebuie completate prin alimentație pentru păstrarea funcțiilor și sănătății. Sursele animale conțin toți cei nouă aminoacizi esențiali, în timp ce proteinele vegetale au adesea deficit de unul sau mai mulți. Scorul aminoacizilor digestibili evaluează sursele proteice, raportându-le la necesarul de aminoacizi esențiali digestibili al unui preșcolar. Laptele de vacă, carnea de vită și ouăle au scorul cel mai mare, aproximativ 1; orezul are aproximativ 0,5. Soia are aproximativ 0,9 și este o sursă vegetală utilă de aminoacizi. Vegetarienii și veganii pot menține aportul proteic adecvat prin alimente vegetale variate, inclusiv leguminoase, cereale, produse din soia, nuci și semințe.

Necesarul aminoacizilor individuali este determinat de obicei prin trasori izotopici. Necesarul proteic se estimează prin bilanțul azotat, urmărind pierderile de azot prin scaun, urină și piele în funcție de aport. Insuficiența proteinelor totale sau a oricărui aminoacid esențial produce adaptări ale metabolismului proteic care pot afecta dezvoltarea creierului sugarului, competența imună și numeroase funcții fiziologice și metabolice. Și energia insuficientă din grăsimi și carbohidrați poate provoca bilanț azotat negativ. În schimb, surplusul de aminoacizi din perioadele cu aport proteic mare poate fi dezaminat, formând alfa-cetoacizi care sunt apoi oxidați pentru energie sau transformați în glucoză ori grăsime.

Adulții tineri sănătoși pot menține un bilanț azotat neutru cu 0,55 până la 0,6 grame de proteine pe kilogram zilnic. Aportul zilnic recomandat (RDA) este 0,8 grame pe kilogram, incluzând o marjă de siguranță peste acest nivel pentru femeile și bărbații de peste 18 ani. Sugarii și copiii au necesar mai mare pentru creșterea sănătoasă, iar sarcina și alăptarea îl cresc de asemenea. Există subgrupuri care pot beneficia de aport mai mare: sportivi, vârstnici care trăiesc în comunitate și persoane obeze care țin dietă pentru slăbit.

Pe baza estimărilor producției de uree și studiilor experimentale mici, limita superioară tolerabilă la adulți este 3,5 grame pe kilogram zilnic, adică 280 de grame pentru un adult de 80 de kilograme. Totuși, din cauza numeroaselor efecte negative asupra sănătății, trebuie evitate nivelurile peste 2 grame pe kilogram zilnic. Aportul sub aproximativ 0,4 până la 0,5 grame pe kilogram la adulți duce la atrofie musculară și disfuncție. Intervalul acceptabil de distribuție pentru proteine, exprimat procentual din energia totală, este între 10% și 35% pentru toți cei de peste 3 ani.

În perioada 2015-2018, aproximativ 6% dintre americanii de peste 1 an aveau aport proteic redus, mai frecvent în subgrupuri precum cei de cel puțin 71 de ani, latino-americanii și americanii de culoare. Creșterea aportului nu este simplă, deoarece alimentele proteice conțin și alți macro- și micronutrienți. Sunt consumate adesea ca preparate mixte bogate în grăsimi saturate și sodiu, precum sandvișurile cu carne și kebabul. Persoanele care consumă exclusiv alimente vegetale trebuie să acorde atenție calității proteinelor și includerii vitaminelor B12 și D, calciului, fierului, zincului și iodului.

Grăsimi

Grăsimea din organism este aproape în întregime sub formă de trigliceride, cu un schelet de glicerol și trei acizi grași legați. Acizii grași saturați nu au legături duble, provin din surse animale și sunt de obicei solizi la temperatura camerei. Cei nesaturați au legături duble și doi izomeri geometrici: cis, în care atomii de hidrogen sunt de aceeași parte a atomilor de carbon la legătura dublă, și trans, în care sunt de părți opuse. Acizii grași nesaturați cis pot avea o legătură dublă, fiind mononesaturați, sau mai multe, fiind polinesaturați; provin din surse vegetale și sunt lichizi la temperatura camerei.

La începutul secolului al 20-lea se considera că grăsimile, sub formă de trigliceride, sunt o sursă compactă de energie și transportă vitaminele liposolubile. În 1929, George și Mildred Burr au descoperit că acizii linoleic și alfa-linolenic sunt necesari creșterii și prevenirii carențelor simptomatice într-un model murin. Acești acizi grași polinesaturați esențiali n-6 și n-3 au fost identificați ulterior ca precursori ai multor lipide bioactive și contribuie la numeroase funcții.

Pe lângă acidul linoleic, acidul arahidonic polinesaturat n-6 poate deveni condiționat esențial când sinteza din acid linoleic prin desaturare și alungirea lanțului este limitată. Este precursorul multor eicosanoizi, precum prostaglandine, tromboxani și leucotriene, implicați în funcții autocrine/paracrine și uneori endocrine, cu efecte fiziologice extinse.

Acidul alfa-linolenic, polinesaturat esențial n-3, este precursorul producerii acidului eicosapentaenoic (EPA) și docosahexaenoic (DHA). Cei doi acizi polinesaturați n-3 au roluri importante în sinteza mediatorilor inflamatori, semnalizarea intracelulară, expresia genelor și structura membranelor. Nivelurile mai mari de EPA și DHA sunt asociate cu risc cardiovascular redus, dar amploarea efectelor este încă studiată. Dintre uleiurile vegetale comune, cele de in, soia și rapiță sunt surse bune de acid alfa-linolenic. Peștii grași, precum somonul și heringul, și uleiurile de pește sunt bogate în EPA și DHA. Oamenii nu au capacitatea de a transforma acidul alfa-linolenic în EPA și DHA.

Deficitul unuia sau ambilor acizi grași indispensabili este rar, deoarece aceștia și produșii lor intermediari sunt abundenți în dietele occidentale și stocați în grăsimea corporală în timpul lipolizei. Acizii n-6 și n-3 concurează pentru aceleași enzime desaturaze care reglează sinteza acidului arahidonic, EPA și DHA. Nivelurile de aport adecvat pentru acizii grași polinesaturați esențiali se stabilesc în funcție de etapa vieții.

Acizii grași mononesaturați sunt componente ale membranelor și se găsesc în special în mielina țesutului nervos. Acidul oleic este principalul reprezentant din alimente și țesuturi. Îl conțin uleiurile de măsline, rapiță, arahide și susan, precum și grăsimile animale. Acizii saturați, precum stearicul și palmiticul, nu sunt esențiali și provin în principal din alimente de origine animală, precum lactatele integrale, carnea grasă și uleiurile tropicale, de cocos și sâmburi de palmier. Ei cresc colesterolul total și lipoproteinele cu densitate mică (LDL), precum și riscul cardiovascular.

Acizii grași trans sunt acizi nesaturați din alimentație proveniți din carnea rumegătoarelor sau lactate ori formați prin hidrogenarea industrială parțială a uleiurilor lichide în grăsimi semisolide sau solide. Sunt asociați cu creșterea colesterolului total și LDL și a riscului cardiovascular. În SUA, companiile au fost obligate să elimine uleiurile parțial hidrogenate până în 2018, reducând considerabil grăsimile trans industriale din aprovizionarea alimentară.

Colesterol

Deși colesterolul nu este obligatoriu în dietă, el are un rol important în fluiditatea membranelor și este precursorul hormonilor steroizi, acizilor biliari și vitaminei D. Rolul recunoscut al colesterolului alimentar în bolile cardiovasculare s-a schimbat în timp, parțial din cauza dificultății separării efectelor sale de cele ale altor grăsimi și carbohidrați. Reducerea grăsimilor saturate și o alimentație sănătoasă cu fructe, legume, cereale integrale, lactate slabe sau degresate, proteine slabe, nuci, semințe și uleiuri vegetale asigură aport de colesterol sub nivelurile considerate capabile să crească riscul cardiovascular.

Cu excepția eritrocitelor și celulelor sistemului nervos central, toate celulele pot oxida pentru energie acizii grași cu lanț lung eliberați din trigliceridele alimentare. Pentru grăsimile totale s-au stabilit niveluri adecvate la sugarii de 0-12 luni, dar nu se recomandă RDA sau aport adecvat pentru persoanele mai în vârstă. Intervalul acceptabil de distribuție a grăsimilor este între 20% și 40% din energie în etapele vieții.

Tabelul 1: Valorile reprezintă aportul mediu din alimentele și băuturile consumate de persoanele de cel puțin 20 de ani în perioada prepandemică, între 2017 și martie 2020.

Ghidul alimentar american 2020-2025 recomandă ca, de la 2 ani, grăsimile saturate să furnizeze sub 10% din caloriile zilnice. În SUA, în 2015-2018, mai puțin de un sfert din populație a raportat respectarea acestui prag sub 10%. Între 2017 și martie 2020, la cei de cel puțin 20 de ani, aportul mediu era 12% din grăsimi saturate și 38% din grăsimi totale, depășind limita superioară de 35% a intervalului acceptabil pentru acest grup. Modelele mai sănătoase recomandate de departamentele americane ale Agriculturii și Sănătății și Serviciilor Umane au mai puține grăsimi saturate (8%) și totale (32%) și mai mulți acizi polinesaturați n-6 și n-3. Grăsimile saturate trebuie înlocuite cu grăsimi polinesaturate sau mononesaturate, nu cu carbohidrați rafinați și zaharuri. Pot ajuta și gătitul la abur sau fierberea în locul prăjirii, îndepărtarea grăsimii vizibile din carne, consumul de lactate și carne slabe și reducerea dulciurilor și gustărilor cu zahăr.

Deși limitarea grăsimilor saturate este larg susținută, anumite surse sunt încă discutate, având proprietăți chimice și efecte aterogene potențiale diferite. Efectele cardiometabolice depind de interacțiunile chimice dintre componentele nutritive și nenutritive ale alimentelor. De exemplu, aportul mare din brânză are un efect de creștere a colesterolului LDL mai mic decât untul cu cantitate similară de acizi saturați. Sursele alimentare de grăsimi saturate și relația lor cu riscul cardiovascular sunt examinate de Comitetul Consultativ al Ghidului alimentar american 2025-2030.

Carbohidrați

În dieta umană există două forme principale de carbohidrați digestibili care furnizează energie celulară: zaharuri și amidon. Zaharurile se găsesc natural în fructe, mai ales ca zaharoză. Lactoza este o dizaharidă din lactate. Amidonul este o polizaharidă produsă de toate plantele verzi și consumată frecvent din cartofi, orez, porumb și grâu. Zaharurile adăugate la procesare includ zahărul de masă, dextroza, zahărul brun, siropul de porumb bogat în fructoză, siropul de trestie și mierea. Aportul mare de zahăr este asociat cu exces energetic, diete de calitate scăzută, creștere ponderală și obezitate.

Tabelul 2: Aporturi de referință pentru proteine, grăsimi, carbohidrați, fibre și apă în dieta totală. (TD: nedefinit; RDA: aport zilnic recomandat; AMDR: interval acceptabil de distribuție a macronutrienților)

În condiții normale, eritrocitele și, într-o măsură mai mică, neuronii creierului uman se bazează exclusiv pe glucoză pentru energie. Necesarul de carbohidrați de la 1 an este derivat din oxidarea cerebrală minimă medie a glucozei. Intervalul acceptabil de distribuție este între 45% și 65% din energie la persoanele de cel puțin 1 an. Ghidul alimentar american 2020-2025 recomandă evitarea zaharurilor adăugate înainte de 2 ani și limitarea lor la sub 10% din caloriile zilnice după 2 ani. Între 2013 și 2016, americanii de cel puțin 1 an consumau în medie 266 kcal pe zi din zaharuri adăugate, adică 13% din energia alimentară. Pragul de 10% era depășit de peste 70% dintre copiii și adolescenții între 5 și 18 ani și de peste 50% dintre adulți. Băuturile cu zahăr adăugat, excluzând cafeaua și ceaiul, reprezintă aproximativ un sfert din zahărul total al dietei americanilor de cel puțin 2 ani.

Fibrele sunt părțile comestibile naturale ale carbohidraților vegetali și componentelor nedigerabile, precum lignina. Fibrele funcționale sunt carbohidrați nedigerabili izolați, extrași sau sintetici, cu beneficii demonstrate. Aportul total însumează fibrele alimentare și funcționale. Mai multe fibre alimentare sunt asociate cu reglarea tranzitului și îmbunătățirea controlului glicemic. Studiile randomizate au asociat aportul cel mai mare cu greutate, colesterol seric și tensiune sistolică mai mici, iar cele observaționale au găsit la consumatorii cu aport mare o reducere de 15% până la 30% a unor boli netransmisibile frecvente și a deceselor asociate.

Microorganismele intestinale produc acizi grași cu lanț scurt în colon, prin fermentarea anaerobă a fibrelor, un proces metabolic benefic în contextul unor boli precum diabetul de tip 2. Cerealele integrale, fructele și legumele sunt surse bogate de fibre și furnizează și micronutrienți importanți.

Recomandările pentru fibre în etapele vieții, de la 1 an, țin cont de protecția cardiovasculară. În 2017-2020, americanii de cel puțin 20 de ani consumau în medie 17 grame pe zi, aproximativ jumătate din aportul adecvat recomandat și mult sub nivelul optim de 25 până la 29 de grame zilnic. Aportul adecvat este asociat cu reducerea riscului pentru numeroase rezultate de sănătate. Dintre americanii de cel puțin 1 an, 94% nu ating nivelul adecvat de fibre pentru etapa vieții.

Ghidurile nutriționale timpurii: carbohidrați

Primele ghiduri se concentrau pe cantitatea totală de carbohidrați și clasificarea în forme simple și complexe. Clasificarea este acum reevaluată: tot mai multe dovezi arată efecte metabolice diferite ale alimentelor cu zaharuri naturale față de cele cu zaharuri adăugate. Zaharurile adăugate cresc riscul mai multor boli netransmisibile.

Calitatea surselor de carbohidrați depinde de tip, digestibilitate și cantitatea de fibre. Cantitatea și calitatea sunt considerate acum determinanți independenți ai unor boli precum diabetul de tip 2.

De la macronutrienți la un model alimentar sănătos

Necesarul energetic diferit și nevoile variabile de trei macronutrienți și numeroși micronutrienți în zece grupe de etape ale vieții, inclusiv sarcina și alăptarea, complică recomandarea modelelor alimentare. Pacienții diferă considerabil prin resurse financiare, preferințe, cultură și obiceiuri alimentare etnice. Recomandările principale pentru energie și macronutrienți într-un model sănătos sunt rezumate în Tabelul 3. Ghidul alimentar american 2020-2025 este o sursă excelentă de recomandări extinse pentru etapele vieții, de la naștere până la bătrânețe.

Pacienții cu boli cronice legate de dietă, precum obezitate, boli cardiovasculare sau diabet de tip 2, pot beneficia de ghiduri, în special pentru reducerea simptomelor și comorbidităților. Pentru nevoi nutriționale complexe trebuie luată în considerare consultația unui dietetician autorizat sau specialist în nutriție.

Concluzie

Cantitatea și tiparul alimentelor consumate sunt determinanți principali ai creșterii și menținerii sănătății de-a lungul vieții. Macronutrienții furnizează energie și susțin aceste procese. Înțelegerea efectelor lor precise este importantă pentru îngrijirea eficientă a tuturor pacienților, mai ales a numărului tot mai mare cu boli în a căror fiziopatologie componentele nutritive au contribuții esențiale.