Ce arată împreună histopatologia, imunohistochimia și diagnosticul molecular în sarcoame?

Sarcoamele sunt cancere rare, dar agresive, care provin din țesuturile conjunctive și de susținere ale organismului. Aceste tumori pot porni din diferite țesuturi, precum mușchi, grăsime, os, nervi, cartilaj sau vase de sânge, și se împart în peste 100 de subtipuri .

Această diversitate îngreunează stabilirea diagnosticului corect, care trebuie realizată doar de anatomopatologi cu experiență. Un diagnostic greșit sau incomplet poate influența direct succesul tratamentului și prognosticul pacientului.

Nu trebuie uitat că o formațiune de țesut moale nu este neapărat sarcom; poate fi o leziune benignă, precum un lipom , sau o altă tumoră malignă, precum carcinom metastatic, melanom ori limfom .

În acest articol vom detalia metodele folosite pentru diagnosticul corect al sarcoamelor: histopatologie, imunohistochimie, diagnostic molecular și gradare tumorală. Dorim să explicăm cum se asigură precizia diagnosticului și ce înseamnă aceasta pentru pacient.

Piatra de temelie a diagnosticului de sarcom este examenul histopatologic. Țesutul tumoral obținut prin biopsie sau intervenție chirurgicală este evaluat la microscop.

Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, neoplasmele țesuturilor moi se împart în peste 100 de subtipuri histologice . Cele frecvente la adulți sunt:

• liposarcomul,
• sarcomul sinovial,
• leiomiosarcomul,
• rabdomiosarcomul,
• fibrosarcomul și
• angiosarcomul.

Clasificarea se face, de regulă, după țesutul normal cu care tumora seamănă cel mai mult. De exemplu, liposarcom → țesut adipos, leiomiosarcom → țesut muscular neted. Însă în cazuri precum sarcomul alveolar de părți moi sau sarcomul epitelioid , denumirea se bazează pe arhitectura tumorii.

Pe lângă organizarea morfologică a celulelor, anatomopatologii folosesc imunohistochimie și teste moleculare suplimentare pentru confirmarea diagnosticului.

Mai jos poate fi văzută distribuția pe subtipuri histologice a 10.000 de cazuri de sarcom de țesuturi moi la adulți din baza de date a Memorial Sloan Kettering Cancer Center (MSKCC):

Unul dintre instrumentele esențiale în diagnosticul sarcoamelor, colorațiile imunohistochimice (IHC), oferă indicii despre originea celulelor tumorale. Cu ajutorul anticorpilor care recunosc anumite proteine celulare, tehnica arată direcția probabilă de diferențiere a țesutului.

Deși aspectul histologic este adesea distinctiv, markerii IHC sporesc valoarea diagnostică, mai ales pentru diferențierea subtipurilor de sarcom cu morfologie asemănătoare. Fiecare marker este evaluat într-un „panel de markeri” , nu izolat.

Printre markerii IHC utilizați frecvent în sarcoame se numără:

• 🟣 Desmină: Acest marker al originii musculare este important în special pentru diagnosticul de rabdomiosarcom (RMS) și, într-o măsură mai mică, de leiomiosarcom . Pozitivitatea susține diferențierea miogenă.
• 🔵 S100 și neurofilamente: Acești markeri sunt frecvent pozitivi în tumorile cu origine în teaca nervoasă , dar pot fi prezenți și în tumorile cu diferențiere melanocitară . Dintre sarcoame, sarcomul cu celule clare și PEComa pot prezenta pozitivitate pentru acești markeri.
• 🟠 Citokeratină: Lipsește din majoritatea sarcoamelor, astfel încât pozitivitatea sa este semnificativă. Sarcomul sinovial și sarcomul epitelioid prezintă pozitivitate pentru citokeratină, în timp ce fibrosarcomul este de regulă negativ. Diferența ajută la diagnosticul diferențial.
• 🔴 Antigenul asociat factorului VIII și CD31: Acești markeri sunt folosiți pentru diagnosticul tumorilor provenite din celule endoteliale , în special pentru confirmarea unor tumori precum angiosarcomul .

Interpretați împreună cu morfologia microscopică, acești markeri nu doar identifică subtipul corect, ci oferă și informații biologice esențiale care pot influența deciziile terapeutice .

Numeroase subtipuri de sarcom sunt asociate cu translocații cromozomiale specifice . Aceste modificări generează gene de fuziune, importante atât pentru diagnostic, cât și pentru terapia țintită.

Testele moleculare pot identifica aceste modificări genetice prin următoarele metode:

• FISH (hibridizare fluorescentă in situ): Vizualizează anumite translocații la nivelul cromozomilor. Este utilizată în special pentru confirmarea unor subtipuri precum sarcomul sinovial.
• RT-PCR: Permite detectarea ARNm al genelor de fuziune.
• Paneluri de fuziune bazate pe NGS: Pot analiza simultan numeroase gene de fuziune. Dacă există suspiciune clinică, rezultatele trebuie evaluate împreună cu echipa multidisciplinară.

Studiile prospective au arătat că, în unele situații, metodele moleculare modifică diagnosticul histopatologic . De aceea, aceste teste trebuie interpretate sub îndrumarea unor anatomopatologi cu experiență în sarcoame și împreună cu informațiile clinice.

Evaluarea anatomopatologică a majorității sarcoamelor include gradarea histologică , care reflectă potențialul de agresivitate al tumorii. Se bazează pe nivelul diferențierii tumorale, activitatea mitotică și proporția de necroză.

• Grad 1 (grad scăzut): Celulele tumorale sunt bine diferențiate și seamănă structural cu țesutul normal.
• Grad 2 (grad intermediar): Celulele sunt moderat diferențiate.
• Grad 3 (grad înalt): Celulele tumorale slab diferențiate se abat semnificativ de la normal și au o evoluție agresivă.

Această evaluare este în concordanță cu ghidurile internaționale, precum CAP, AJCC/UICC și FNCLCC .

Totuși, clasificarea nu este potrivită pentru unele subtipuri. De exemplu, în tumorile maligne ale tecii nervilor periferici, sarcomul alveolar de părți moi sau sarcomul epitelioid, gradarea poate să nu aibă semnificație prognostică.

🧩 De ce este dificil diagnosticul sarcoamelor?
Imaginea de mai jos ilustrează diversitatea sarcoamelor cu histogeneză (țesut de origine) neclară. Grupele de vârstă, localizările și caracteristicile microscopice diferite pot crea incertitudini importante în procesul diagnostic.

Analiza cuprinzătoare a sarcoamelor la nivel histopatologic, imunohistochimic și molecular este esențială pentru clasificarea corectă a subtipului.

În special identificarea translocațiilor genetice și a genelor de fuziune a crescut precizia diagnosticului și a deschis calea pentru strategii de tratament țintit .

Prin urmare, diagnosticul sarcomului necesită o abordare multidisciplinară . Colaborarea dintre anatomopatolog, oncolog, chirurg și radiolog permite stabilirea tratamentului personalizat optim , îmbunătățind atât supraviețuirea, cât și calitatea vieții.