Corpul adormit: eterul, Morton și epoca chirurgiei fără durere

Anii în care viteza era o virtute, iar țipătul un destin

Înainte de anestezie, sala de operație era o cameră de coșmar. Pacientul, pe deplin conștient, era legat strâns de masă sau de scaun; asistenți puternici îl țineau pe loc, iar chirurgul încerca să își termine treaba cât mai repede posibil. Durerea era insuportabilă, iar o operație lungă putea ucide pacientul prin șoc. De aceea, reputația marilor chirurgi se măsura atât prin măiestrie, cât și prin viteză: legendarul chirurg londonez Robert Liston era numit „cel mai rapid bisturiu din West End”, pentru capacitatea de a amputa un picior în câteva minute, uneori în câteva secunde.

Dar viteza avea un preț. Chirurgul obligat să lucreze repede nu putea fi atent; disecția fină și o operație profundă, bine gândită erau imposibile. Chirurgia putea avansa nu atât cât permitea anatomia, ci cât suporta pacientul durerea. Mulți pacienți alegeau moartea în loc să accepte operația. Ceea ce avea să doboare acest zid urma să vină dintr-un loc neașteptat: un vapor inhalat pentru distracție.

O idee care pornește de la festivități și ajunge în sala de operație

La începutul secolului al nouăsprezecelea, artiști ambulanți organizau „petreceri cu eter” și demonstrații cu „gaz ilariant” (protoxid de azot); participanții inhalau acești vapori și ajungeau într-o stare asemănătoare beției, insensibili la durere. Era o distracție, dar pentru un ochi atent era un indiciu: dacă aceste gaze calmează durerea, de ce să nu fie folosite în timpul operației?

Unul dintre primii care au făcut această legătură a fost Horace Wells, dentist din Connecticut. În 1844-45, a folosit protoxidul de azot pentru a elimina durerea la extracția dentară și, la începutul anului 1845, a încercat să demonstreze acest lucru la Boston, la Massachusetts General Hospital. Dar demonstrația a eșuat în mod nefericit: gazul nu a fost suficient, pacientul a strigat de durere, iar medicii din sală au disprețuit întâmplarea, numind-o „ farsă” (înșelătorie, vorbă goală). Wells s-a întors umilit la Hartford. Însă un alt dentist care lucra cu el nu a abandonat ideea.

Patru bărbați, o singură descoperire și o onoare imposibil de împărțit

Demonstrația lui Morton a intrat în istorie, dar întrebarea „cine a inventat anestezia?” s-a transformat într-o dispută urâtă și tragică. Morton nu era singurul. Crawford Long, medic rural din Georgia, folosise eterul în operații încă din 1842, cu patru ani înainte de Morton; însă, deoarece și-a publicat rezultatele abia în 1849, nu a primit recunoașterea la timpul potrivit. Horace Wells fusese cel care deschisese calea cu protoxidul de azot. Chimistul Charles Jackson revendica onoarea, susținând că el îi recomandase eterul lui Morton. Morton era, la rândul său, atât cel care făcuse demonstrația, cât și cel care încercase să breveteze și să comercializeze descoperirea sub numele „Letheon”; această încercare de brevetare a fost privită ca însușirea unei descoperiri medicale și a stârnit o reacție puternică.

În mijlocul acestei confuzii, medicul și poetul Oliver Wendell Holmes a propus un nume pentru această stare nouă: anestezie, care în greacă înseamnă „lipsa sensibilității”. Mai târziu, Holmes avea să ironizeze elegant această luptă pentru prioritate, spunând că Monumentul Eterului ridicat ulterior nu îi menționa nici pe Morton, nici pe Jackson și că, prin urmare, era de fapt dedicat „unuia dintre ei” (în engleză either).

Răspândirea unei revoluții în câteva săptămâni

Vestea a traversat rapid Atlanticul. Încă din decembrie 1846, Robert Liston, „cel mai rapid bisturiu”, a efectuat la Londra o amputare de picior sub eter și se relatează că a spus cu admirație: „Această ispravă yankee lasă magnetismul cu mult în urmă”. Era semnificativ că până și chirurgul faimos pentru viteza sa și-a dat seama că nu mai era nevoie de grabă. În 1847, medicul scoțian James Young Simpson a introdus cloroformul, în special pentru durerea la naștere, iar anestezia s-a răspândit rapid. În câțiva ani, operația fără durere a trecut de la excepție la regulă.

Cele două fețe ale unei revoluții

Anestezia ocupă un loc aparte în istoria cancerului, deoarece faptul că prima demonstrație publică a fost chiar o operație pentru o tumoră nu este o coincidență, ci un simbol. Chirurgia fără durere a făcut posibil ceea ce fusese până atunci imposibil în lupta împotriva cancerului: îndepărtarea tumorii cu amploarea și atenția cerute de boală, nu în funcție de limita de rezistență a pacientului. Marile operații oncologice ale secolului al douăzecilea, de la mastectomia radicală la rezecțiile intraabdominale, s-au dezvoltat pe acest fundament.

Așadar, anestezia a oferit chirurgiei oncologice atât cel mai mare dar, cât și o capcană indirectă: acum era posibil să fie tăiat totul; dar înțelegerea faptului dacă acest lucru era întotdeauna corect avea să reprezinte o călătorie de învățare a medicinei care urma să dureze încă un secol. A vedea atât umbra revoluției, cât și lumina ei înseamnă a citi sincer această istorie.

Sosirea anesteziei pe aceste meleaguri

Anestezia cu eter și cloroform a ajuns în medicina otomană la scurt timp după descoperire; în a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea, chirurgia fără durere a început să fie practicată în instituțiile medicale militare și civile aflate în modernizare. Nașterea chirurgiei moderne turce coincide exact cu această perioadă, cu anii modelați de noile posibilități oferite de anestezie și antisepsie; mâine vom prezenta separat acești pionieri și, în special, pe Cemil Topuzlu.

Astăzi, anesteziologia este un partener inseparabil al chirurgiei oncologice. Într-o operație oncologică modernă, medicul anestezist nu doar adoarme pacientul; gestionează funcțiile vitale pe parcursul operației, controlează durerea și stresul și aplică protocoale care accelerează recuperarea. În centrele oncologice contemporane, chirurgul, anestezistul, oncologul și ceilalți membri ai echipei lucrează ca un întreg. Momentul în care Morton a spus „pacientul dumneavoastră este pregătit” este o moștenire repetată astăzi, în tăcere, în fiecare sală de operație.

Acest articol reprezintă ziua 88 a seriei Istoria cancerului în 365 de zile și este un dosar retrospectiv. Înainte de anestezie, chirurgia era o tortură desfășurată în grabă și groază; prima demonstrație publică realizată cu eter de William Morton la 16 octombrie 1846, în mod izbitor îndepărtarea unei tumori a gâtului, a schimbat chirurgia pentru totdeauna și a transformat-o dintr-o chestiune de viteză într-o artă a atenției. Anestezia, împreună cu antisepsia, a devenit condiția prealabilă a chirurgiei oncologice moderne și radicale (de exemplu, mastectomia radicală a lui Halsted); însă, în același timp, a făcut posibil tehnic și excesul chirurgiei radicale. Lupta pentru prioritate privind inventarea anesteziei a împins mulți pionieri spre un sfârșit tragic. Acest articol a fost pregătit dintr-o perspectivă istorică, de popularizare; nu oferă îndrumări pentru diagnostic sau tratament. Anestezia și chirurgia moderne se practică astăzi conform unor standarde de siguranță riguroase; pentru orice decizie privind sănătatea dumneavoastră, consultați propriul medic și echipa chirurgicală. Toate datele, numele și informațiile din articol au fost verificate pe baza publicației lui Bigelow din 1846, a lucrărilor Desai și colab. din 2007, Robinson-Toledo din 2012, Gawande din 2012 și a surselor academice moderne.