O atingere, un parfum, mai întâi tristețe, apoi un zâmbet și o poveste care dă speranță

Era din nou primăvară…

Seara, mergând la gardă, privirea mi s-a oprit asupra unei florării de pe drum, cu zambile în față. Am făcut un popas, parfumul zambilelor fiind de-a dreptul fermecător. Apoi mi-am amintit de pacienta noastră cu cancer ovarian internată la oncologie. Cu o zi înainte, în timpul programului meu de zi, acestei paciente drăguțe îi scăzuse tensiunea și i se făcuse rău; strigase „nu pot muri, am copii, vă rog salvați-mă”. Întâmplarea afectase profund echipa noastră. Împreună cu medicul, rămăseserăm lângă ea până când tensiunea revenise la normal.

Dintr-un impuls al cărui motiv nu îl cunoșteam, am cumpărat o zambilă pentru pacienta noastră, sperând să zâmbească puțin. Înainte de începerea gărzii, imediat după îmbrăcarea uniformei, am alergat cu emoție la ea. I-am întins zambila spunând că o cumpărasem pentru ea. Dintr-odată, pacienta a început să plângă…

Nu înțelegeam: „de ce plângea?”

Am rămas pe loc și am așteptat să se liniștească. Deși părea puțin mai bine, mi-a povestit plângând: „Tatăl meu era florar, îl ajutam când eram copil. Și îmi plăcea foarte mult… Parfumuri minunate, flori de toate culorile... Dar cele mai frumoase erau zambilele, sunt florile mele preferate”, a spus și a continuat să plângă încet.

Am simțit un fior și ochii mi s-au umplut de lacrimi. Dorind să ating o viață, mă trezisem dintr-odată în interiorul ei.

Nu am putut lăsa floarea vie în camera pacientei deoarece putea fi nepotrivită pentru sănătatea ei. Am pus-o împreună la fereastră. După un timp, plânsul a lăsat loc zâmbetului; a fost cea mai frumoasă parte a programului aglomerat!

Asistentă de oncologie Mevlüde Demir