Ce este limfomul Hodgkin? De unde provine denumirea sa?

Limfomul Hodgkin este un cancer hematologic care își are originea în celulele B ale sistemului imunitar (un cancer al sângelui și măduvei osoase). Majoritatea pacienților sunt diagnosticați cu limfom Hodgkin între 15 și 30 de ani, însă frecvența sa crește din nou la vârsta de 55 de ani.

Statisticile privind cancerul în Turcia arată că, în 2020, în țara noastră au fost diagnosticate 1520 de cazuri noi de limfom Hodgkin, reprezentând 6,5% din toate cazurile noi de cancer. În același an, au fost raportate 378 de decese cauzate de limfomul Hodgkin, reprezentând 3% din decesele prin cancer.

Se estimează că, în SUA, în 2021 au existat 8850 de diagnostice noi de limfom Hodgkin și 960 de decese cauzate de această boală.

• Subiect asociat: Ce este un ganglion limfatic, unde se găsește și de ce se mărește?

Limfomul Hodgkin se numără printre cancerele care pot fi tratate cu cel mai mare succes prin terapiile moderne.

Istoria denumirii limfomului Hodgkin – eponime în oncologie

Născut în Anglia în 1789, Thomas Hodgkin și-a încheiat studiile la Universitatea din Edinburgh și a lucrat la Spitalul Guy’s din Londra. A fost cunoscut ca anatomist și activist social.

NOTĂ: Eponimul desemnează folosirea numelui unei persoane sau al unui loc pentru o boală, un simptom, un semn, un instrument chirurgical, un test ori un sindrom, sau folosirea unor nume proprii pentru termeni generali. Denumirile multor mărci devenite nume de produse, precum Aspirina, Heroina și termosul, se bazează pe eponime. Acestea sunt folosite frecvent și în afara medicinei; de exemplu, perioada dintre urcarea pe tron a Elisabetei I și moartea sa este denumită eponimic epoca elisabetană.

Într-un articol publicat în 1832, Dr. Hodgkin a descris câțiva pacienți cu o boală care afecta mai multe organe. Acești pacienți aveau în comun mărirea ganglionilor limfatici și a splinei. Dr. Hodgkin a sugerat „o legătură între mărirea glandulară și… starea splinei”. Deși anomaliile structurale ale splinei fuseseră descrise anterior, descrierea lui Hodgkin a devenit importantă deoarece a arătat că această boală era caracterizată prin asocierea cu ganglionii limfatici, morbiditate și o evoluție rapid letală. Dr. Hodgkin a abandonat tratamentele ineficiente administrate pacienților și a recunoscut că, la acea vreme, nu se putea face nimic înainte ca aceștia să fie răpuși de boală. Cu alte cuvinte, a oferit o descriere clinică a bolii și, în plus, a consemnat observații importante despre evoluția sa.

Richard Bright, contemporan cu Dr. Hodgkin, a citit publicația acestuia, iar în 1838 a fost publicată o nouă sinteză. În 1856, Samuel Wilks a publicat un nou articol fără să știe că discuta cazuri deja prezentate în articolul Dr. Hodgkin. Dr. Wilks a descris pacienți cu limfadenopatie și splenomegalie și a afirmat că el considera asocierea dintre cele două drept o observație originală.

Totuși, când a văzut articolul publicat de Dr. Bright în 1838, Dr. Wilks i-a atribuit Dr. Hodgkin meritul descoperirii și a folosit termenul „boala Hodgkin” în articolul său publicat în 1865. Acest eponim și această recunoaștere acordată Dr. Hodgkin s-au impus de atunci în literatura oncologică.

Limfomul Hodgkin în prezent

Tratamentul pacienților cu limfom Hodgkin (HL, denumit anterior boala Hodgkin) este orientat în primul rând de stadiul clinic al bolii, stabilit prin clasificarea Lugano. În prezent, limfomul Hodgkin este considerat o boală tratabilă prin medicina modernă. Majoritatea pacienților se vindecă de limfom, însă efectele adverse ale tratamentului reprezintă una dintre cauzele deceselor tardive. De aceea, alegerea tratamentului trebuie să echilibreze dorința de a obține o rată mare de vindecare cu necesitatea de a reduce la minimum complicațiile pe termen lung. Pacienții cu boală în stadiu precoce (stadiile I până la II) sunt tratați, de obicei, printr-o combinație de chimioterapie și radioterapie. Cantitatea de chimioterapie și doza de radiații diferă între persoanele cu prognostic favorabil și nefavorabil (evoluția bolii). Chimioterapia combinată este tratamentul principal pentru pacienții cu HL în stadiu avansat (stadiile III până la IV). Pacienții cu boală refractară pot obține răspunsuri durabile și remisiuni (perioade fără boală) prin chimioterapie de linia a doua, care include medicamente neutilizate în tratamentul inițial, urmată de chimioterapie în doze mari și transplant autolog de celule stem hematopoietice. Pacienții cu o a doua recidivă (recidivă) sau cu boală progresivă, refractară sunt, de asemenea, candidați pentru chimioterapie în doze mari și transplant autolog de celule hematopoietice.