Cea mai tristă risipă – dizabilitatea, ereditatea și ochiul artistului

Joaquín Sorolla a avut un mare succes la Expoziția Universală din 1900, la Paris. Tabloul pictorului spaniol ¡Triste herencia! (Sad Inheritance = Moștenire tristă) a câștigat atât Grand Prix, cât și o medalie de onoare. După propunerea sa pentru Legiunea de Onoare franceză, a primit încă o medalie un an mai târziu, la Expoziția Națională din Madrid. Sorolla avea atunci 37 de ani. Originar din Valencia, studiase la Madrid, Roma și Paris. Era deja un artist cunoscut, iar tabloul din 1899 i-a adus și mai multă faimă, deși astăzi este mai puțin cunoscut.

Expoziția „Maestrul luminii“, organizată la Milano în 2022, urmărea să familiarizeze publicul cu opera lui Sorolla. ¡Triste herencia!, o pânză foarte mare, avea un perete dedicat. Tablourile mai mici din încăpere arătau interesul artistului pentru alăturarea luminii solare, apei și trupurilor copiilor. Niño durmiendo en la barca (Nap on the Boat, 1895) prezintă un copil desculț, în haine grosolane, dormind la umbra unei pânze, probabil într-o barcă de pescuit. Mediodía en la playa de Valencia (Amiază pe plaja din Valencia, 1904) prezintă trei copii; tratarea impresionistă a luminii, umbrelor și reflexiilor face neclar dacă ei merg pe nisip sau prin apă.

Însă ¡Triste herencia!, punctul central al încăperii, este foarte diferit (vedeți imaginea). În locul unui copil care doarme liniștit, poate epuizat de muncă grea, sau al unor copii care se distrează în vacanță, tabloul arată peste 20 de băieți goi care se scaldă în mare, supravegheați de un preot în sutană neagră. În prim-plan sunt copii care nu au intrat încă în apă, unii cu dizabilități evidente; doi folosesc cârje pentru a înainta pe nisip, iar altul, aparent orb, întinde mâna pentru a fi îndrumat. Cel puțin unul dintre copiii din apă folosește și el o cârjă.

Toți copiii par bolnăvicioși și firavi, cu trupurile palide pe fundalul nisipului brun-auriu. Criticul Aureliano de Beruete scria în 1901: "În această pânză vedem un preot din Congregația San Juan de Dios care scaldă o mulțime de copii degenerați, orbi, infirmi, șchiopi, leproși, pe scurt, cu toate bolile; lepădăturile pe care societatea le-a aruncat de la sânul ei și pe care această instituție de caritate le-a adunat și le-a protejat". Alt critic, William Starkweather, cu ocazia marii expoziții a lui Sorolla din New York din 1909, îi descria drept "copiii proscriși ai unor părinți nenorociți. Cei mai mulți sunt infirmi, unii poartă stigmatul idioției, mulți sunt complet orbi".

Catalogul mizeriei alcătuit de Beruete reia cuvintele prin care Sorolla descria realizarea tabloului: "Într-o zi, când eram absorbit de unul dintre studiile mele despre pescuitul din Valencia, am văzut în depărtare câțiva copii goi în mare și pe țărm, supravegheați de figura robustă a unui preot. Păreau locuitori ai spitalului San Juan de Dios, cea mai tristă risipă a societății: orbi, nebuni, infirmi și leproși. Nu vă pot spune cât de profund am fost mișcat, atât de mult încât nu am pierdut vremea pentru a obține permisiunea să lucrez acolo și mi-am pictat tabloul chiar pe loc, la marginea apei."

Acest tablou, ¡Triste herencia!, a apărut de mai multe ori în literatura medicală. În 2012, Martínez-Lage și colegii l-au discutat din perspectivă neurologică în Child’s Nervous System, asociindu-l cu urmările "unei epidemii de poliomielită (paralizie infantilă) care lovise regiunea Valencia cu câțiva ani înainte". În 2021, Joseph scria în Journal of Pediatric Orthopaedics că "Sorolla pictase, fără să știe, pentru prima dată copii cu paralizie post-poliomielitică"! A apreciat felul în care pictorul surprinsese „atrofia musculaturii coapsei și gambei“ la copilul susținut de preot și a comentat „incapacitatea de a desprinde degetele de movila de nisip în faza de balans a mersului, cu flexie excesivă a genunchiului drept și poziție de flexie plantară a gleznei drepte, indicând paralizia mușchiului tibial anterior“.

Dar de ce „moștenire tristă“? Și de ce „lepădături“, „risipă“, „părinți nenorociți“? Prin „fără să știe“, Joseph se referea la înțelegerea greșită de către Sorolla a fiziopatologiei pe care o reprezenta. Titlul inițial era Niños de placer (Copiii plăcerii), iar implicația ambelor titluri era că acești copii bolnavi, instituționalizați, deveniseră persoane cu dizabilități din cauza păcatelor părinților, adică, cel mai probabil, sufereau de efectele sifilisului congenital. Sorolla nu înțelegea că picta paralizia post-poliomielitică; el considera problema copiilor o chestiune morală. „Cea mai tristă risipă a societății“ era într-adevăr o problemă socială, iar moștenirea tragică era pedepsirea fiilor pentru păcatele părinților.

Și contemporanii lui Sorolla au înțeles că tabloul reprezenta sifilisul congenital. La deschiderea expoziției din New York în 1909, Newark Evening News îi descria astfel: "Zeci de copii idioți sau infirmi, cu deformări anatomice redate cu măiestrie, copii abandonați de părinți imorali și necunoscuți, adunați în jurul bunului preot a cărui viață este dedicată alinării suferințelor provocate de păcatele părinților"

Și alte tablouri ale lui Sorolla transmiteau mesaje sociale și politice: Trata de blancas (Comerțul cu sclave albe, 1894) arăta patru tinere prostituate într-un tren, supravegheate de o femeie în vârstă; ¡Otra Margarita! (O altă Margarită!, 1892) prezenta o femeie încătușată, arestată pentru uciderea copilului său nelegitim; ¡Aún dicen que el pescado es caro! (Și încă spun că peștele este scump!, 1894) reprezenta un tânăr grav rănit într-o barcă de pescuit. După ¡Triste herencia!, Sorolla a simțit însă că încheiase cu subiectele triste și dificile. Potrivit lui Starkweather, în 1909 a spus: "Am suferit prea mult. Nu voi mai face niciodată asta.".

Un ortoped ar putea aprecia precizia observațiilor lui Sorolla privind fiziopatologia musculară și anomaliile mersului, în timp ce un pediatru s-ar putea întreba dacă pictorul percepea poliomielita drept o amenințare contagioasă. Dacă acești copii fuseseră loviți de o epidemie de poliomielită, ar fi putut exista în continuare un protest față de societatea care marginaliza copiii bolnavi sau cu dizabilități, însă ereditatea și părinții nenorociți nu ar fi avut nicio legătură. Epidemiile de poliomielită erau relativ noi în Europa și Statele Unite la sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20, iar caracteristicile bolii încă erau cercetate. La 6 ani după terminarea tabloului, dr. Ivar Wickman a stabilit la Stockholm că poliomielita este o boală contagioasă.

În schimb, sifilisul congenital era de mult înțeles ca ereditar: în 1529, Paracelsus afirmase că se transmite de la tată la fiu. Artistul norvegian Edvard Munch a pictat The Inheritance (Moștenirea) în 1897-99, reprezentând o mamă care plânge cu un copil în brațe. Munch studiase la Paris o colecție didactică de modele anatomice din ceară și înfățișase copilul cu hidrocefalie, frunte proeminentă, membre firave și o erupție pe piept.

Sorolla picta fiziopatologia observată direct și o înregistra cu suficientă fidelitate pentru a impresiona un ortoped. Lecția sa morală se baza însă pe o teorie diagnostică greșită. Copiii descriși și pictați erau proscriși: orbi, nebuni, infirmi, leproși. El îi învinovățea pe părinți, considerând că avuseseră un comportament sexual imoral și lăsaseră acestor „copii ai plăcerii“ o moștenire de durere și suferință. Interesant este că Sorolla își pierduse propriii părinți în 1865, când avea doar 2 ani, din cauza holerei, o boală care putea fi deja atribuită cu certitudine unui microorganism contagios.

Sorolla nu greșea în privința daunelor pe care le putea provoca sifilisul; boala congenitală netratată (iar atunci nu exista un tratament eficient) putea într-adevăr produce leziuni scheletice și probleme neurologice, inclusiv atrofie optică, orbire și paralizie. Totuși, tiparele de atrofie musculară și paralizie surprinse de el oferă observatorilor medicali ai secolului 21 informații diagnostice mai specifice. Atitudinea lui Sorolla față de subiecți și protestul social intenționat amintesc felurile în care medicina i-a învinovățit adesea, de-a lungul secolelor, pe bolnavi sau pe părinții lor. Tabloul oferă și o lecție socială mai largă despre marginalizarea copiilor cu dizabilități: „lepădăturile pe care societatea le-a aruncat de la sânul ei“, „cea mai tristă risipă“.

Tabloul le oferă însă copiilor marginalizați un moment de bucurie; oricât de mult ar fi suferit pictorul surprinzând scena, pentru acești copii nu este un moment de suferință. În timp ce înregistra ravagiile asupra trupurilor lor, Sorolla îi picta înaintând de pe plaja nisipoasă spre apa scânteietoare. Îi surprindea între mare și cer, într-un timp de recreere în care puteau fi copii. Poate că urmărea o declarație socială profundă, dar picta totodată un moment de grație.

*