O insulă, un împărat, o tumoră pe Sfânta Elena: Napoleon și cancerul gastric

Raportul de autopsie din 5 mai 1821 și un cod genetic al familiei Bonaparte pe care, două secole mai târziu, se încearcă să îl descifreze

De la Waterloo la Longwood: din iunie 1815 până în mai 1821

Napoleon s-a născut la 15 august 1769, în Ajaccio, Corsica. Tatăl său, Carlo Maria Buonaparte , era un avocat corsican, iar mama sa, Letizia Ramolino. A crescut ca al doilea fiu într-o familie cu opt copii. În 1779, la zece ani, a fost trimis la școala militară Brienne din Franța; apoi la École Militaire din Paris. Ca ofițer de artilerie, a intrat în slujba Revoluției Franceze (1789), iar în 1804 și-a pus singur coroana imperială la Notre-Dame. În următorii unsprezece ani a redesenat harta Europei, a întemeiat sistemul juridic modern (Code Napoléon din 1804), a pornit o expediție în Egipt, a ocupat Moscova și, în cele din urmă, în Bătălia de la Waterloo din 18 iunie 1815, a fost învins de forțele reunite britanice și prusace.

La 17 octombrie 1815, la 46 de ani, a fost exilat pe Insula Sfânta Elena prin decizia Angliei. Era o mică insulă vulcanică în mijlocul Oceanului Atlantic, la aproximativ 1.900 de kilometri de cel mai apropiat continent (Africa) și la 1.300 de kilometri de cea mai apropiată insulă vecină. Pe insulă, o veche casă de fermă numită Longwood House i-a fost atribuită împăratului ca locuință — un spațiu umed, rece și nepotrivit pentru trai. Micul anturaj care îl însoțise (generalii Bertrand și Montholon, valetul Marchand, medicul Dr. Barry O'Meara) s-a risipit în timp; unii au fost trimiși înapoi în Europa. În 1819, familia Bonaparte l-a trimis pe tânărul medic corsican Antommarchi la împărat.

În cei șase ani petrecuți pe Sfânta Elena, sănătatea lui Napoleon s-a degradat treptat. Istoricii moderni ai medicinei împart această perioadă în cinci etape:

În ultimele săptămâni de viață, Napoleon își vedea starea cu o claritate deosebită. I-a spus valetului său credincios Marchand: „Tatăl meu a murit de cancer gastric. Voi muri de aceeași boală. Acesta este sfârșitul meu.” Înainte de moarte și-a dictat testamentul; în acesta i-a cerut lui Antommarchi să efectueze autopsia: „Vreau să îmi faci autopsia după moarte. Niciun medic britanic să nu îmi atingă corpul, în afară de Dr. Arnott."

Această frază este importantă — în cazul lui Napoleon, pentru propriul corp după moarte, spre deosebire de Maria Theresa, o autopsie a fost cerută. Motivul avea probabil două componente: în primul rând, să dovedească în ce măsură antecedentele familiale de cancer gastric erau reale; în al doilea rând, să documenteze afirmațiile care aveau să circule ani la rând în Europa, potrivit cărora condițiile exilului îl uciseseră. În cele din urmă, a realizat în mare măsură ambele obiective.

Două rapoarte, șaisprezece martori, un document istoric

Autopsia a fost efectuată a doua zi după moarte, în sala provizorie de autopsie amenajată în camera de biliard de la Longwood House. Șaisprezece persoane erau prezente: tovarășii de exil ai împăratului, servitorii săi și, din comisia medicilor britanici, Thomas Shortt (președinte), Archibald Arnott, Charles Mitchell, Francis Burton și Matthew Livingstone. Procedura a fost condusă de tânărul medic corsican Dr. Antommarchi — ales pentru această sarcină deoarece fusese elevul celebrului profesor de anatomie Giuseppe Mascagni (1755-1815), la Universitatea din Siena.

Ulterior au fost redactate două rapoarte de autopsie distincte: unul de Antommarchi (o versiune extinsă pe care a publicat-o în memoriile sale în 1825), celălalt de medicii britanici. Cele două rapoarte coincid în mare măsură în privința patologiei gastrice; principalele diferențe se află în constatările privind alte organe (în special plămânii și ficatul) și în detaliile adăugate ulterior de Antommarchi. Istoricul modern Lugli și colaboratorii (2007, 2021) au arătat că publicația lui Antommarchi din 1825 diferă semnificativ de primul său raport și că unele pasaje par preluate dintr-o revistă medicală franceză din 1823 — există, așadar, suspiciunea că Antommarchi și-ar fi înfrumusețat ulterior raportul pentru propria faimă.

Constatările comune — și credibile — sunt următoarele:

Cauza directă a morții pare să fi fost nu perforația, ci sângerarea gastrointestinală cronică și anemia severă asociată — melena și hematemeza din ultima săptămână susțin acest lucru. Eroziunea structurilor vasculare de către tumoră și sângerarea continuă explică paloarea, tahicardia și slăbiciunea lui Napoleon din ultimele săptămâni.

1961 Forshufvud, 2008 Hindmarsh, 2007 Lugli — investigație modernă de medicină legală

Deși rapoartele de autopsie indică în mod clar cancer gastric, cauza morții lui Napoleon a rămas controversată de-a lungul secolului 19. Mai ales după anii 1960, o teorie a atras atenția internațională: intoxicația cu arsen.

În 1961, dentistul suedez Sten Forshufvud a comparat simptomele din memoriile lui Marchand, valetul credincios al lui Napoleon pe Sfânta Elena (transpirație, spasme musculare, sete, icter), cu simptomele clasice ale intoxicației cu arsen. Analizând o șuviță de păr a lui Napoleon tăiată în 1816, Forshufvud a găsit o concentrație de arsen mult peste normal (10.38 µg/g, valoarea normală fiind de aproximativ 0.5-1 µg/g). Rezultatul: Nature a publicat în 1961 un articol în care Forshufvud susținea că Napoleon murise în urma unei intoxicații deliberate cu arsen. Comte Charles de Montholon (tovarășul său de exil) a fost indicat drept posibil suspect.

Această teorie a umplut cărțile de istorie pentru publicul larg și documentarele în următorii 50 de ani. Dar, odată ajunși în secolul 21, toxicologia medico-legală modernă a infirmat în mare măsură această ipoteză:

• 2008 Hindmarsh, Corso și colaboratorii: Cercetătorii Universității din Pavia (Italia) au analizat probe de păr ale lui Napoleon din diferiți ani (1804 perioada președinției, 1814 exilul pe Elba, 1821 moartea). Rezultatul: nivelul arsenului era ridicat în toate perioadele, fiind chiar mai ridicat în anii anteriori Sfintei Elena. Așadar, Napoleon trăia deja de ani de zile cu niveluri ridicate de arsen — aceasta nu este o intoxicație; în schimb, expunerea cronică la arsen din acea epocă a avut drept consecință această situație. La începutul secolului 19, arsenul atingea niveluri ridicate la marea majoritate a populației prin vopsele pentru locuințe, perdele, medicamente, conservanți alimentari și dezinfectanți.
• 2007 Lugli și colaboratorii, Nat Clin Pract Gastroenterol Hepatol: Reevaluarea constatărilor autopsiei din perspectiva unui patolog modern. Dimensiunea tumorii, stadiul, perforația, semnele de sângerare cronică, evoluția clinică — toate sunt compatibile cu un cancer gastric avansat, nu cu o intoxicație cronică cu arsen. Arsenul nu este cauza acestei povești, ci zgomotul ei de fond.
• 2021 Lugli, Carneiro și colaboratorii, Virchows Archiv: Evaluarea unui consorțiu internațional de patologi la cea de-a 200-a aniversare a morții (Berna, Porto, Paris, Toronto). Rezultatul: Adenocarcinom gastric în stadiu avansat, moarte prin sângerare cronică asociată perforației gastrice. Teoria arsenului este închisă.

Este o lecție importantă în istoria medicinei: raportul de autopsie din anii 1820 — fără instrumente moderne, fără microscop — și observațiile clinice făcute oferiseră diagnosticul corect. Diagnosticul alternativ al „teoriei conspirației”, devenit la modă 140 de ani mai târziu, era mult mai senzațional, dar greșit. În istoria științei, răspunsul simplu și corect pierde adesea în fața răspunsului senzațional și greșit — dar pe termen lung revine întotdeauna.

Șapte membri ai familiei morți de cancer gastric în trei generații

Moartea lui Napoleon nu a fost singurul caz de cancer gastric din familia sa. Dimpotrivă — familia Bonaparte prezintă unul dintre cele mai extraordinare grupuri de cazuri de cancer gastric documentate în istoria medicinei. Tabelul de mai jos arată cazurile familiale de cancer gastric extrase din înregistrările istorice existente:

Șapte cazuri răspândite pe trei generații, unele înainte de 50 de ani — aceasta nu mai este o coincidență. Din perspectiva criteriilor moderne de evaluare a antecedentelor familiale (ghidurile International Gastric Cancer Linkage Consortium, actualizate în 1999, 2010 și 2020), familia Bonaparte îndeplinește în mare măsură criteriile clinice de diagnostic pentru cancerul gastric difuz ereditar (HDGC).

O mutație a E-caderinei ajunsă în Corsica în anii 1500

În 1998, în cadrul unui studiu molecular asupra unui grup de cazuri de cancer gastric difuz la vârste tinere și de cancer mamar lobular într-o familie maori din Noua Zeelandă, mutația germinală (ereditară) a genei CDH1 (E-cadherin) a fost identificată. CDH1 este o genă supresoare tumorală situată pe cromozomul 16q22.1; produsul său, E-cadherin, asigură aderarea celulelor epiteliale unele la altele. Atunci când, la o persoană cu mutație pe o singură copie a acestei gene (heterozigotă), cealaltă alelă este pierdută în celulă printr-o mutație dobândită ulterior (somatică) — adică atunci când cele două lovituri sunt completate, conform ipotezei lui Knudson din 1971 (care va fi abordată în Ziua 155) — începe dezvoltarea cancerului.

Sindromul HDGC se transmite autozomal dominant, ceea ce înseamnă că fiecare copil al unui părinte purtător al mutației CDH1 are un risc de %50 de a moșteni mutația. La purtătorii mutației, riscul de cancer gastric difuz pe parcursul vieții ajunge la %70 la bărbați și la %56 la femei; în plus, riscul de cancer mamar lobular la femei este de aproximativ %42.

Ipoteza HDGC în familia Bonaparte a fost propusă pentru prima dată în 2007 de Lugli și colaboratorii. În anii următori a fost susținută de Carneiro și alți istorici ai medicinei. Dacă ipoteza este corectă — ceea ce pare destul de probabil în lumina criteriilor clinice actuale — Carlo Bonaparte, ca purtător al mutației CDH1 în familie, ar fi putut transmite această mutație cel puțin la patru dintre cei șapte copii ai săi (Napoleon, Pauline, Caroline, Lucien). Este o parte a moștenirii biologice de șapte generații a familiei Buonaparte, migrată din Liguria în Corsica în secolul 16.

Abordarea oncologică modernă pentru un Bonaparte diagnosticat cu HDGC

Ce s-ar întâmpla dacă medicina modernă l-ar putea evalua pe Napoleon în 2026? Acest exercițiu este educativ, nu istoric — concretizează managementul actual al cancerului gastric ereditar pentru pacienții cu antecedente familiale:

Primul pas — Antecedente familiale și testare genetică. Un copil corsican de șapte ani, al cărui tată murise la 38 de ani din cauza unei „boli de stomac”, ca fiu al unei asemenea familii, ar fi fost îndrumat către un centru modern de consiliere genetică. Testarea mutației germinale CDH1 (secvențiere Sanger sau panel NGS) s-ar fi făcut devreme. Dacă statutul de purtător al mutației ar fi fost confirmat:

Al doilea pas — Supraveghere activă și gastrectomie profilactică. Potrivit ghidurilor internaționale actuale (consensul IGCLC 2020, NCCN 2024), pentru purtătorii mutației CDH1, în intervalul de vârstă 18-25 de ani, gastrectomia totală profilacticăeste recomandată pentru a fi discutată. Motivul este dificultatea detectării HDGC în stadiu precoce prin endoscopie — tumora de tip difuz crește sub mucoasă într-un model infiltrativ asemănător cu „linitis plastica”, fără semnele endoscopice clasice. În cazurile în care gastrectomia profilactică este refuzată, se aplică un regim de urmărire endoscopică la 6 luni + biopsii.

Al treilea pas — Screening mamar pentru rudele de sex feminin. Femeile purtătoare de CDH1, precum Pauline și Caroline Bonaparte, ar fi fost monitorizate în privința cancerului mamar lobular prin mamografie anuală + RMN + discuție despre mastectomia profilactică.

Al patrulea pas — Tratament: Dacă, la momentul diagnosticului, cancerul s-a dezvoltat. Prezentarea lui Napoleon în 2026 — adică adenocarcinom gastric difuz avansat la 51 de ani, perforație, sângerare cronică — ar fi un scenariu dificil și astăzi. Însă abordarea modernă: suport de urgență (transfuzie, antibiotice, închiderea perforației), tratament neoadjuvant (protocolul MATTERHORN — FLOT perioperator + Durvalumab, dacă este rezecabil), profilare genomică (HER2, PD-L1, CLDN18.2, FGFR2, status MSI) și, în cazuri selectate, gastrectomie totală. Supraviețuirea la cinci ani pentru HDGC rezecabil în stadiu avansat rămâne astăzi în jur de %25-35 — așadar, mult mai bună decât în 1821, dar boala rămâne lipsită de un prognostic încurajator, fără a fi cu totul lipsită de speranță.

Acest articol reprezintă ziua 72 a Seriei Istoria cancerului în 365 de zile. Ipoteza cancerului gastric ereditar din familia Bonaparte va fi abordată într-un cadru mai larg în zilele 160-166 ale seriei despre sindroamele de cancer ereditar (Broca, Warthin, Lynch, Li-Fraumeni, von Hippel-Lindau, Mary-Claire King și BRCA). Protocolul modern MATTERHORN și peisajul actual al tratamentului cancerului gastric vor fi prezentate în ziua 316 și în continuare. Articolul este redactat dintr-o perspectivă istorică destinată publicului larg; nu conține îndrumări de tratament medical.