Ruptura unei tumori care a răsturnat tot ce știa o doctoriță

Fiecare medic devine, la un moment dat, pacient. Pentru cei mai mulți medici, o boală gravă și procesul de tratament produc o transformare profundă: îi învață modestia, le oferă o nouă perspectivă și, în cele din urmă, îi determină să își practice profesia cu o altă conștiință.

Iată povestea dr. Rana L. Awdish, spusă de ea însăși:

Eram însărcinată în luna a șaptea și era ultima zi a pregătirii mele de specialitate. Am ieșit la cină cu cea mai bună prietenă ca să sărbătorim. La masă am simțit brusc o durere abdominală insuportabilă și a trebuit să merg de urgență la spital. Încă nu știam, dar aveam în ficat o tumoră necanceroasă, iar aceasta se rupsese.

Când am ajuns la urgență, agentul de pază mi-a indicat să merg la maternitate, nu la centrul de traumă, pentru că eram însărcinată. În acel moment știam că, de fapt, aveam nevoie de un centru de traumă de nivelul întâi. Dar nu mi-am susținut propriile interese. Deși eram medic în acel spital, am realizat cât de repede poți pierde controlul când devii pacient. În momente de criză, asculți fără întrebări ceea ce spun persoanele cu autoritate.

La maternitate am fost întâmpinată de un medic rezident. Dar nu știa să folosească ecograful. În acel moment am văzut nesiguranța cuiva care se află în interiorul medicinei, dar nu își găsește locul în ea.

S-a uitat la mine și a spus:

"Sincer, nu sunt prea bun la interpretarea acestora."

"Eu pot interpreta o ecografie," am spus.

A trebuit să spun eu însămi că bebelușul meu nu mai avea bătăi ale inimii.

Rezidentul a întrebat: "Îmi puteți arăta unde vedeți asta?"

Atunci am înțeles din nou că noi privim pacienții doar ca pe oportunități de învățare. Îi privim dintr-o altă perspectivă, pentru a beneficia de pe urma traumelor lor.

Din acel moment totul a mers rău. Am fost dusă la o operație de urgență. Nivelul hemoglobinei mele era 3. Trombocitele erau 15. Enzimele hepatice ajunseseră la zeci de mii. Am dezvoltat șoc hemoragic refractar și insuficiență multiplă de organe.

Dar acea primă internare nu a fost ultima. Evenimentele din acea noapte au declanșat nenumărate operații, reinternări și perioade petrecute în terapie intensivă. Iar educația mea continua.

Nu treceam doar printr-un proces de recuperare fizică; a trebuit și să îmi reconsider întreaga înțelegere a ceea ce este medicina.

Am văzut personal că noi, medicii, nu suntem pregătiți să ne confruntăm cu suferința. Este ușor să vedem pacienții pe ecranul computerului, ordonați sub formă de date; pacientul întins în pat este însă haotic. Este greu să gestionăm emoțiile.

Am realizat și cât de important este limbajul pe care îl folosim. În sala de operație am auzit anestezistul spunând: "Pierdem pacienta, ne scapă."

Ca medic, am înțeles logica. Dar ca pacientă, am realizat cât de devastator este să auzi aceste cuvinte. Noi, medicii, adesea nu ne dăm seama cât de mult contează pentru pacienți fiecare cuvânt pe care îl spunem.

Am scris un articol despre acest lucru: Never-Words: ce nu ar trebui să le spunem pacienților cu boli grave?

Pentru aceasta am vorbit cu colegii și am discutat efectul pe care un limbaj diferit îl are asupra pacienților. De exemplu, în loc să spunem "Nu mai este nimic de făcut", putem spune "Acest tratament nu a fost eficient în controlarea cancerului, dar avem în continuare opțiuni pentru a vă ameliora simptomele și a vă îmbunătăți calitatea vieții".

O mare parte a activității mele actuale se concentrează pe instruirea în comunicare care să fie nu doar empatică, ci și eficientă. Una dintre cele mai mari temeri ale medicilor este că, dacă deschid ușa conversațiilor emoționale, acestea vor dura prea mult și nu își vor termina munca. Dar acest lucru nu este deloc adevărat.

Dacă nu recunoaștem emoțiile și nu luăm în serios anxietatea sau frica pacientului, acesta participă mai puțin la proces. Când trăiesc emoții intense, oamenii nu pot asculta argumente raționale. Dar dacă spuneți simplu „Îmi pot imagina cât de înfricoșător poate fi acest lucru”, pacientul se simte înțeles și poate parcurge procesul într-un mod mai sănătos. Încerc să îi ajut pe medici să înțeleagă că acest tip de comunicare nu este, de fapt, o pierdere de timp.

Există dovezi științifice despre eficiența comunicării empatice în îngrijirea pacienților. Această comunicare crește aderența la tratament, reduce nevoia de a reveni la urgență și îmbunătățește gestionarea bolilor cronice.

Am învățat această conștientizare de la unul dintre chirurgii care au efectuat operațiile mele. În acea perioadă nu îmi recunoșteam propria anxietate. I-am pus multe întrebări tehnice: "Ce material veți folosi pentru reconstrucție? Plasă sau alogrefă? Deoarece lucrez în spital, cum vom reduce la minimum riscul de infecție?"

S-a întors spre mine și a spus: „Vreau să îmi spuneți de ce vă este cel mai frică.”

Am ezitat, apoi am recunoscut: „Mi-e frică să ies din operație cu o pungă de stomă.”

Privindu-mă în ochi, „Nu pot exprima cât de mult îmi doresc să nu vi se întâmple asta. Voi face tot ce pot ca să împiedic acest lucru.” a spus.

După această întrebare și acest răspuns simple, am înțeles că adevărata sarcină a medicilor este să poarte temerile pacienților lor . Nu știam că frica mea nu putea fi învinsă cu date. Până atunci, „Dacă am datele corecte, mă voi simți mai bine” gândisem. Dar nimic nu putea fi mai liniștitor decât faptul că chirurgul mi-a recunoscut frica și a purtat-o alături de mine.

Ignorarea emoțiilor nu este rațională

Îngrijirea medicală este, prin natura ei, un domeniu profund emoțional. Nu este rațional să ignorăm acest lucru și să gestionăm procesul doar prin decizii medicale.

Unul dintre lucrurile care au contribuit la vindecarea mea în perioada în care am fost pacientă a fost empatia oamenilor din jur. În timpul primei internări, un tehnician de radiologie a văzut brățara de spital de pe brațul meu și a întrebat: „Ați avut un copil? Fată sau băiat?”

Atunci a trebuit să spun că îmi pierdusem copilul. Tehnicianul și eu ne-am îmbrățișat plângând. Alături se afla un angajat de la transportul pacienților, care încerca să înțeleagă din priviri ce se întâmplă. Să văd pe cineva confruntându-se cu realitatea vieții mele a fost, în acel moment, o experiență de nedescris.

În timp ce ne întorceam în camera mea, angajatul de la transportul pacienților „Veți mai avea și alte investigații?” a întrebat. Am crezut că întreabă pentru a evita să mă transporte. Dar mai târziu, când am coborât pentru o tomografie computerizată (CT), era din nou acolo.

Când am ajuns la radiologie, i-a întins tehnicianului hârtiile pe care le avea și, încet, „Nu o întrebați despre copil” a spus.

Această persoană înțelesese că era responsabilitatea sa să mă protejeze. Și nu era singura: pe parcursul lunilor lungi de spitalizare, întreaga echipă de transport a respectat această regulă. Dacă mă duceau într-o secție, îi informau dinainte pe cei de acolo, astfel încât să nu îmi pună întrebări despre copil. A fost unul dintre cele mai autentice gesturi de iubire pe care le-am simțit în viață.

Rolul fiecăruia este mai mare

Oricine am fi în echipa medicală, avem responsabilitatea de a nu rămâne indiferenți la suferința din fața noastră. Fiecare dintre noi are un scop dincolo de domeniul în care lucrează.

Când am început facultatea de medicină în urmă cu 25 de ani, eram învățați să nu simțim emoții, deoarece ne-ar fi îngreunat îngrijirea următorilor pacienți. Trebuia să rămânem neutri și distanți în clinică; altfel, emoțiile ne-ar fi putut afecta judecata clinică. Pentru aceasta foloseau conceptul „aequanimitas” : Distanță clinică.

Nu cred în acest lucru. De fapt, cei care ne învățau asta nu își dezvoltaseră propriile capacități emoționale, iar singura cale pe care o cunoșteau era să nu atingă deloc emoțiile.

Dar medicina se schimbă acum. Nu mai este ca înainte. Putem remodela îngrijirea medicală prin propriile noastre valori și o nouă conștiință.

Dr. Rana L. Awdish este specialistă în pneumologie și terapie intensivă, directoarea Programului de Hipertensiune Pulmonară de la Henry Ford Hospital din Detroit și directoare medicală pentru Care Experience la Henry Ford Health. Este autoarea volumului de memorii „În șoc: călătoria mea de la moarte la recuperare și puterea mântuitoare a speranței” (In Shock: My Journey from Death to Recovery and the Redemptive Power of Hope).