Sutura (coaserea), 3000 î.Hr. – Încă indispensabilă medicinei

Personajele istorice menționate în articol: Galen din Pergam (129–199), al-Zahrawi (936–1013), Joseph Lister (1827–1912)

Chirurgul John Kirkup scrie: „Într-o epocă a dezvoltării tehnologiei chirurgicale, suntem tentați să minimalizăm tehnica închiderii micilor răni în comparație cu abilitățile operatorii mai sofisticate. Într-adevăr, înainte de existența procedurilor antiseptice și aseptice, închiderea unei răni era sursa multor dezastre. Chiar și astăzi, operațiile reușite depind de vindecarea rapidă și fiabilă a pielii, intestinului, osului, tendonului și altor țesuturi, iar o cicatrice acceptabilă din punct de vedere terapeutic sau cosmetic nu poate fi garantată.”

Astăzi, sutura chirurgicală se referă de obicei la un ac, adică un fir de o anumită lungime și cu structuri diferite, folosit pentru a coase împreună marginile unei răni sau ale unei incizii chirurgicale. Totuși, de-a lungul istoriei, sutura a îmbrăcat multe forme. Acele erau făcute din os sau metal. Suturile erau realizate din materiale precum mătasea sau catgutul (intestine de oaie). Uneori se foloseau și furnici mari pentru a strânge rănile. După ce cleștii furnicii mușcau carnea și închideau o deschizătură, corpul furnicii era îndepărtat, rămânând doar capul și cleștii închiși. Egiptenii antici foloseau in și sinusuri de animale pentru închiderea rănilor, iar primele relatări despre astfel de suturi datează din jurul anului 3000 î.Hr. Medicul greco-roman Galen din secolul al doilea folosea suturi din materiale animale, la fel ca chirurgul arab al-Zahrawi. Chirurgul britanic Joseph Lister a cercetat modalități de sterilizare a catgutului, un material de sutură pe care corpul îl absoarbe treptat. În anii 1930, un mare producător de suturi din catgut folosea într-o singură zi intestinele a 26000 de oi. Astăzi, multe suturi sunt realizate din fibre de polimeri sintetici, absorbabili sau neabsorbabili, iar acele fără ureche pot fi fixate în prealabil de fir pentru a reduce traumatizarea țesuturilor în timpul trecerii firului. Se folosesc și lichide adezive pentru a ajuta la închiderea rănii.

În funcție de utilizare, grosimea suturilor poate varia, unele fiind mai subțiri decât diametrul unui fir de păr uman. În secolul al nouăsprezecelea, chirurgii preferau cauterizarea rănilor (arderea lor), adesea o procedură îngrozitoare, în loc să expună pacienții riscului de a muri din cauza suturilor infectate.

Descrierea imaginii articolului: Mâna înmănușată a chirurgului ține un portac cu un ac de tăiere curb, atraumatic, fixat de o sutură sintetică monofilament, neabsorbabilă, 4-0.

• Subiectul anterior: Analiza urinei, 4000 î.Hr. – Primul pas al medicinei de laborator
• Subiectul următor: Ochiul de sticlă, 2800 î.Hr. – Istoria surprinzător de veche a ochiului artificial