Este vreun medic printre dumneavoastră? Un accident de avion în vacanță

O urgență poate apărea oriunde și oricând, iar uneori medicul poate fi singurul în măsură să ajute. Dr. Todd Dorfman s-a aflat într-o asemenea situație. El povestește:

Sosisem cu o seară înainte într-o casă pe malul lacului Kezar, pentru o săptămână cu frații soției și familiile lor. Dormeam în dormitorul de la etaj când am fost trezit de cineva care îmi striga numele. Am sărit din pat și am alergat jos. Copiii mei priveau un avion care căzuse în lac. Lovise apa și se răsturnase. Am sărit cu fratele soției într-o bărcuță și am mers repede la locul accidentului.

Totul era scufundat, în afară de resturile care pluteau. O femeie ieșea la suprafață, țipa și se scufunda din nou. Am plonjat imediat. Încerca să-și salveze soțul și fiul de trei ani din partea din față, strivită. În cele din urmă, au fost eliberați și au ieșit la suprafață.

Pilotul murise; o bucată din aripa stângă îi străpunsese pieptul.

Lauren, al cărei nume l-am aflat ulterior, avea cam 5-6 ani și era prinsă undeva cu capul în jos, legată și inconștientă. Apa era tulbure, dar o puteam vedea. Ne scufundam repetat cu mama ei și trăgeam de ușă, însă nu reușeam decât s-o îndoim puțin. Puteam întinde mâna înăuntru, dar nu puteam desface centura. Am luat în calcul parbrizul, dar simțeam combustibilul din apă. Nu voiam să mă înec în avion. Am ieșit și am strigat: „Are cineva un cuțit?” Cumnatul mergea spre mal; îi strigam: „Adu un cuțit când te întorci!”

Eram pe o bucată de avion. Nepotul meu striga: „Unchiule Todd! Unchiule Todd! Cuțitul!” Îl aruncase spre mine, dar a trecut prea sus și a căzut în apă. Am intrat sub apă, dar era greu să găsesc un cuțit negru. Din pur noroc, căzuse pe o bucată albă de avion. Putea să fi ajuns mult mai adânc.

Am găsit cuțitul și am înmânat obiectul mamei, care a tăiat centura. Am tras-o pe Lauren la suprafață și am pus-o pe o bucată plutitoare. Nu avea puls, iar pupilele erau dilatate și fixe. Mama ei striga: „A murit?” Am început resuscitarea cardiopulmonară . Pielea și ochii mă ardeau de la combustibil. Lauren a reușit să respire, iar inima a pornit din nou. A început să verse și am încercat să-i țin căile respiratorii libere. Am dus-o la mal, cu pulsul revenit. Acum avea convulsii anoxice din lipsa de oxigen a creierului. Creierul se reoxigena după privarea de oxigen și aceasta producea crize epileptice. Continuam respirația artificială, dar convulsiile erau violente și nu o puteam controla. Beth, mama ei, plângea și voia să o țină în brațe în timp ce interveneam.

În sfârșit a venit ambulanța. Părea o scenă din al II-lea Război Mondial: o singură mască de oxigen, veche, crăpată și prea mare pentru Lauren, dar care mi se potrivea mie. Inspiram oxigen și i-l transmiteam. Făceam ce puteam, fără echipamente: nimic pentru acces venos, nicio perfuzie, nimic. Am cerut cuiva să sune la Maine Medical Center, unde mă pregătisem în medicina de urgență, și să cheme un elicopter Life Flight.

Trebuia să ajungem undeva unde putea ateriza. Am dus ambulanța în parcarea unui magazin apropiat. Elicopterul a venit și, imediat ce s-a deschis ușa, o femeie a strigat: „Todd!” Era Heather, asistenta de zbor de urgență cu care mă pregătisem cu ani în urmă.

Aveau toate echipamentele potrivite. I-au pus imediat lui Lauren mască de oxigen, au obținut acces venos și au oprit convulsiile. Curând era stabilă. Exista un loc suplimentar, așa că am spus să meargă mama, Beth. Au decolat.

Deodată am început să-mi pun la îndoială decizia. Știam că fusese sub apă cel puțin 15 minute, dar nu exact cât. Făcusem ce trebuia? Resuscitasem un copil aflat în moarte cerebrală? Nu mă putusem gândi atunci. Sincer, nici nu știu sigur ce aș fi făcut dacă ar fi fost adusă la urgență.

În restul nopții nu am avut vești. A doua zi am întrebat, fără să aflu nimic. În sfârșit am contactat un medic de la terapia intensivă pediatrică unde mă pregătisem. Lauren se trezise complet și spusese: „Trebuie să merg la toaletă.” Atât. Era 100% normală. Nu-mi venea să cred.

La copii există reflexul glotic. Cred că s-a activat când a căzut în apă și i-a închis căile respiratorii. Când a leșinat, plămânii nu au luat multă apă și aveau suficient aer pentru a o ține în viață. Mai târziu am primit un telefon de la unchiul lui Lauren. Plângea și nu înțelegeam prea bine, dar spunea că era minunat de bine.

După trei zile, am mers cu soția și copiii la ea acasă. Am rugat-o să-mi citească și am urmărit-o la joacă pentru abilitățile motorii. Am fost atent la toate: era complet normală.

Beth mi-a spus că, înaintea accidentului, mama ei îi dăruise o brățară numită în familie „brățara miracolului”. Trebuia să permită un miracol o dată în viață. O purtase în acea noapte, dar acum dispăruse. A spus: „Salvarea vieții lui Lauren a fost miracolul meu”.

Interesant este că, timp de 20 de ani, în Boulder, Colorado, coordonasem toate serviciile de urgență, poliția, pompierii și ambulanțele. Scrisesem toate protocoalele. Nu i-aș fi recomandat niciunui paramedic să se scufunde în combustibil de avion ca să salveze pe cineva. Era periculos, dar atunci a fost pur reflex.

Cred că am învățat din această întâmplare să nu renunț în unele situații, pentru că nu știm niciodată ce se va întâmpla.

*

Textul este traducerea poveștii dr. Todd Dorfman, scrisă de Sarah Tucker, autoare și editor Medscape.