Resuscitarea cardiopulmonară 1956 – Intervenție de urgență pentru revenirea la viață

Resuscitarea cardiopulmonară (RCP) este o tehnică de urgență utilizată pentru menținerea în viață a unei persoane care, de obicei, suferă un atac de cord și/sau respiră foarte puțin ori deloc. Tehnica este folosită în general până la sosirea unui ajutor medical suplimentar. 

RCP poate include compresii toracice pentru stimularea circulației (apăsări repetate pe torace), respirație gură-la-gură (AA) sau introducerea aerului în plămâni cu un dispozitiv. RCP poate include și utilizarea șocurilor electrice pentru stimularea unui ritm cardiac normal.

În 1956, medicul austriac Peter Safar a realizat un experiment foarte interesant. Pentru supraviețuirea participanților, dr. Safar: 

• A început experimente umane cu 31 de voluntari, cărora le-a paralizat mușchii respiratori folosind o otravă numită curara, pentru a stabili dacă respirația gură-la-gură furnizează suficient oxigen.
• A monitorizat timp de câteva ore nivelurile oxigenului și dioxidului de carbon din sânge, umflând plămânii cu aer expirat, și a demonstrat fezabilitatea respirației gură-la-gură, arătând că aceasta furnizează suficient oxigen. 

Alături de cercetările unor medici precum James Elam, Safar a convins un fabricant norvegian de păpuși textile să producă un manechin pentru instruirea RCP. A fost creat manechinul Resusci Anne. În cartea sa din 1957, ABC of Resuscitation , Safar a propus o abordare combinată în care salvatorul verifică căile respiratorii, facilitează respirația și efectuează compresii toracice. Cartea constituie o bază pentru instruirea RCP în întreaga lume.

Contextul cercetării medicale din anii 1950 era foarte diferit de cel actual. La acea vreme, procesele de aprobare etică și consimțământul informat al participanților la experimente nu erau definite atât de clar și sistematic ca astăzi. Cercetările lui Safar ar fi putut respecta standardele etice ale epocii, însă acestea nu erau la fel de stricte ca cele actuale. Studiile lui au revoluționat intervențiile medicale de urgență. Tehnicile dezvoltate au contribuit la salvarea a nenumărate vieți și au pus bazele instruirii moderne de prim ajutor și medicină de urgență.

Biblia spune că profetul Elisei și-a pus gura peste cea a unui copil și l-a readus la viață (2 Regi 4:34). În 1767, în Țările de Jos au fost publicate îndrumări care recomandau încălzirea persoanelor înecate, asigurarea ventilației AA și „insuflarea fumului de tutun aprins în rect” . 

Descrierea imaginii articolului: O ilustrație publicată în 1996, care prezintă un manechin utilizat pentru exersarea componentei respiratorii a RCP. Dispozitivul are un torace uman simulat, gonflabil, care se ridică și coboară.

Personalități istorice menționate în articol: James Otis Elam (1918–1995), Peter Safar (1924–2003)

• Subiectul anterior: Măduva osoasă – Transplantul de celule stem 1956
• Subiectul următor: Levodopa pentru boala Parkinson 1957 – Un tratament miraculos