Transplantul de țesuturi 1597 – Reconstruirea sufletului și a corpului

În 1597, chirurgul italian Gaspare Tagliacozzi scria: „Reunim, reconstruim și creăm toate părțile feței oferite prin creație sau răpite de destin, nu doar pentru estetică, ci și pentru a clădi spiritul și a ajuta sufletul persoanei afectate.” Alături de câțiva chirurgi indieni din Antichitate care îl precedaseră, Tagliacozzi a încercat să creeze un nas artificial, marcând un moment de cotitură interesant în istoria transplantului de piele. Aceste intervenții chirurgicale transplantau țesuturi pentru a le înlocui pe cele pierdute prin arsuri și răni. Tagliacozzi a tăiat parțial un lambou de piele de pe brațul pacientului și l-a cusut în regiunea nasului lipsă. Timp de mai mult de o săptămână, brațul pacientului a rămas fixat de față cu o curea. După vindecare, lamboul a fost desprins de braț, iar noul nas a primit forma dorită.

În 1869, chirurgul elvețian Jacques-Louis Reverdin a folosit mici fragmente de piele desprinse complet dintr-o regiune a corpului drept „semințe” într-un loc lipsit de piele. Din aceste mici grefe, pielea a crescut și s-a extins treptat. În 1874, chirurgul german Carl Thiersch a publicat un articol despre o metodă de transplant de piele care folosea o felie foarte subțire de epidermă (stratul exterior al pielii) și dermul subiacent (stratul dintre epidermă și țesuturile subcutanate).

Chirurgul britanic Peter Medawar a realizat cercetări de pionierat care arătau că transplanturile de piele reușesc mai bine când donatorul este o rudă apropiată a primitorului. De exemplu, pielea unui frate este mai utilă decât cea a unei rude îndepărtate. Totuși, la începutul anilor 1950, a injectat în embrioni de șoarece celule tisulare de la șoareci adulți neînrudiți și a descoperit că, după naștere, aceștia puteau accepta grefe de piele de la donatori. Astfel a descoperit cum poate fi modificat sistemul imunitar al embrionilor pentru ca țesutul donator să nu fie respins ca țesut străin.

Explicația imaginii articolului: Desen din De curtorum chirurgia per insitionem (1597) de Gaspare Tagliacozzi. Cureaua albastră fixează brațul de fața pacientului, oferind timp pielii să crească în jurul nasului.

Personalități istorice menționate în articol: Gaspare Tagliacozzi (1546–1599), Karl (sau Carl) Thiersch (1822– 1895), Jacques-Louis Reverdin (1842–1929), Sir Peter Brian Medawar (1915–1987)

• Subiectul anterior: Forcepsul obstetrical 1580 – Lupta dorinței de bani și faimă cu viața
• Subiectul următor: Tratatul de acupunctură 1601 – Credința străveche în placebo