Excluși ca niște ciumați: teama de contagiune și nașterea tragică a primelor spitale de cancer

În perioada întunecată dintre sfârșitul secolului 17 și mijlocul secolului 18, pacienții cu cancer au fost nevoiți să lupte nu doar cu durerea fizică, ci și cu teama și dezgustul societății față de ei. Declarația unei autorități medicale că boala era „contagioasă” se transformase într-un verdict social care îi alunga din casele și orașele lor.

Uși închise și umbra fricii de „miasmă”

În acea epocă, mai ales în stadiile avansate, cancerul se caracteriza prin răni ulcerate, urât mirositoare și sângerânde. Medicii erau profund atașați de teoria „Miasmei” (Aer rău) potrivit căreia bolile se transmiteau prin aer.

Familiile ajunseseră să se teamă să își țină rudele cu cancer în aceeași casă și le abandonaseră pe străzi. Pacienții cu cancer erau considerați figuri blestemate, asemenea leproșilor din Evul Mediu. În instituții precum Saint-Lazare din Polonia, acestor pacienți li se dădea în popor un singur nume: „Cei care putrezesc” (Putrefied).

O lumină de compasiune la Reims și revolta orașului

În această perioadă în care pacienții se zbăteau în disperare, preotul catedralei din orașul francez Reims, Jean Godinot (1661-1749), a rupt tăcerea. Donând 25000 de lire din averea sa, Godinot a construit o instituție specială care urma să deservească exclusiv pacienții cu cancer.

Sub presiunea populației și a isteriei fără sfârșit, autoritățile locale au fost nevoite să cedeze în 1779. Acest prim spital de cancer din istorie a fost mutat, împreună cu pacienții săi, în afara zidurilor orașului, pe un deal pustiu, foarte departe de zonele locuite. În istoria oncologiei, „excluderea spațială” își găsește cea mai concretă dovadă în acest eveniment.

Centre oncologice specializate născute din teamă

Aici se ascunde marea ironie a istoriei: „Centrele Oncologice Specializate”, considerate astăzi printre cele mai mari realizări ale medicinei moderne, au apărut inițial nu din nevoia unei dezvoltări științifice, ci din teama societății de contagiune și din dorința de a îndepărta pacienții din câmpul vizual.

Populația îi exilase în afara orașului; însă pacienții internați în acele saloane izolate creaseră fără să știe un mediu de laborator în care medicina putea studia pentru prima dată această boală misterioasă într-un mod „colectiv și concentrat”. Acest proces de izolare a pregătit terenul pentru noi teorii care aveau să demonstreze că boala canceroasă nu era de fapt contagioasă, ci legată de sistemele interne ale corpului (autostrăzile limfatice).

În articolul din ziua 53, vom vizita lumea lui François de le Boë Sylvius, care a unit chimia și medicina prin afirmația că boala canceroasă nu era „bilă neagră”, ci „lichid limfatic acidifiat”.