Mustafa Behçet Efendi și certificatul de naștere al medicinei turce în sens modern

24 aprilie 1774: Un poet-medic născut într-o familie de medici

Mustafa Behçet Efendi s-a născut la 24 aprilie 1774 în cartierul Eyüp Sultan din Istanbul. Tatăl său, Mehmed Emin Şükûhî Efendi, era unul dintre scribii Divan-ı Hümâyun și unul dintre poeții cunoscuți ai vremii. Mama sa, Nefîse Hanım , era fiica unui nume important din istoria medicinei — unul dintre medicii-șefi din timpul lui Mustafa al III-lea, Büyük Hayrullah Efendi. Așadar, în venele lui Mustafa Behçet circulau două mari tradiții: literatura, de la tată, și medicina, de la mamă. Ambele i-au rămas alături până la sfârșitul vieții; chiar și la o vârstă înaintată scria poezie și, în același timp, redacta tratate medicale.

Această familie era un exemplu tipic de ceea ce, în birocrația otomană, s-ar putea numi o „dinastie de medici”. Fratele său mai mic, Abdülhak Molla , avea să devină și el unul dintre medicii-șefi ai lui Mahmut al II-lea și să ocupe un loc important în istoria medicinei. Poetul renumit din generația următoare, Abdülhak Hâmid Tarhan, este nepotul de frate/soră de gradul următor al lui Mustafa Behçet — adică istoria literaturii și cea a medicinei turce se dezvoltă ca două ramuri care răsar din același arbore genealogic.

Tânărul Mustafa a fost format în sistemul standard de învățământ otoman al vremii: studii la medresă, apoi studii medicale la Medresa de Medicină Süleymâniye. Medresa de Medicină Süleymâniye, întemeiată în 1556 de Kanunî Sultan Süleyman, era instituția centrală de învățământ medical a Imperiului Otoman — programa se baza pe corpusul tradițional de medicină islamo-arabă (lucrarea lui İbn Sînâ, El-Kânûn fi't-Tıb, operele lui Râzî și lucrarea lui Akşemseddin, Maddetü'l-Hayât). Însă, în anii în care Mustafa Behçet studia acolo, programa Süleymâniye nu ajunsese încă la nivelul revoluției anatomiei moderne din medicina europeană, începută cu trei sute de ani înainte prin Vesalius (1543), al descoperirii circulației sanguine de către Harvey (1628) și al anatomiei patologice a lui Morgagni (1761).

Tocmai aici se afla caracterul extraordinar al lui Mustafa Behçet: deși era un medic format la medresă, era conștient de insuficiențele medresei. În jurul vârstei de douăzeci de ani a învățat latina și italiana de la traducătorul Divan-ı Hümâyun, Yahya Naci Efendi. Acest lucru i-a determinat direcția vieții: a dobândit acces la sursele originale ale medicinei europene. Mai întâi, prin latină, a putut urmări căile care duceau la sursele grecești originale ale lui İbn Sînâ; apoi, prin italiană, a putut citi direct lucrările contemporane ale școlilor medicale din Padova, Bologna și Florența.

Din 1803 până în 1827: Cei douăzeci și cinci de ani zbuciumați ai medicului-șef

Cariera oficială a lui Mustafa Behçet a început în 1791, prin activitatea de profesor la Medresa Sinan Ağa (asistent). În 1796, când avea doar 22 de ani, a intrat în rândul medicilor curții. În 1803 — la 29 de ani — sultanul Selim al III-lea l-a numit pentru prima dată medic-șef . Era o funcție extrem de prestigioasă în birocrația otomană: medicul principal responsabil de sănătatea sultanului și, în același timp, persoana aflată în fruntea întregii organizări sanitare a imperiului.

În 1805, Mustafa Behçet a prezentat pentru prima dată propunerea de a întemeia o școală modernă de medicină: Kuruçeşmeurma să găzduiască această școală medicală. Inițiativa se potrivea cu atmosfera reformistă a perioadei lui Selim al III-lea, dar nu a putut fi realizată din cauza opoziției clasei ulemalelor (învățați religioși) de atunci. La baza obstacolului se afla interdicția disecției : în dreptul islamic, tăierea și examinarea corpului uman după moarte erau considerate contrare respectului datorat corpului, iar ulema nu permitea această practică. Întrucât predarea anatomiei, piatra de temelie a învățământului medical modern, nu putea fi făcută fără disecție, întemeierea unei școli medicale de tip european părea încă imposibilă.

În 1808, detronarea lui Selim al III-lea în urma revoltei ienicerilor, apoi uciderea sa, au schimbat climatul politic. Mustafa Behçet a fost înlăturat din funcție în cursul acestor evenimente. În 1815, Mahmut al II-lea l-a numit pentru a doua oară medic-șef . Aceasta a fost perioada sa cea mai productivă: În 1817, Tertib-i Ecza a fost lucrarea pe care a publicat-o — pregătită ca ghid de sănătate pentru musulmanii care urmau să plece în pelerinaj la Mecca, este una dintre primele cărți de medicină tipărite în turcă (unii istorici ai medicinei o consideră „prima carte de medicină tipărită în turcă”). În aceiași ani a tradus lucrarea lui Buffon Histoire Naturellesub titlul Tarih-i Tabîî în turcă; aceasta a fost una dintre primele intrări majore ale științelor naturii în viața intelectuală otomană dintr-o sursă europeană.

Dar în 1821 a venit cea mai zguduitoare ruptură din cariera sa: acuzat că ar fi vorbit împotriva unei persoane din cercul apropiat al lui Mahmut al II-lea, Halet Efendi , a fost înlăturat din funcția de medic-șef și, împreună cu fratele său Abdülhak Molla, a fost exilat la Keşan. A rămas în exil 11 luni. Grațiat în 1822, s-a întors la Istanbul, iar în 1823 a fost numit pentru a treia oară medic-șef — o funcție pe care avea să o exercite până la moarte.

Prima programă, primii profesori, primul obstacol în calea disecției

Tıbhâne-i Âmire („Școala de Medicină a Imperiului”) și Cerrahhâne-i Âmire („Școala de Chirurgie a Imperiului”) au fost înființate în aceeași clădire ca două discipline separate, conform modelului european. Tıbhâne preda medicina internă și științele teoretice, iar Cerrahhâne practica chirurgicală. Durata studiilor a fost stabilită la patru ani ; aceeași durată standard ca în Europa. Mustafa Behçet Efendi a devenit primul nâzır (director/decan) al școlii.

Din perspectiva istoriei oncologiei, această limită are o semnificație majoră. În 1827, Europa încheiase deja revoluția anatomiei patologice de la Morgagni la Bichat: fusese pusă baza concepției potrivit căreia boala se află în organ, unitatea structurală a organului este țesutul, iar cea a țesutului este celula. La Tıbhâne se preda însă o medicină fără un echivalent deplin al acestor concepte — fiindcă lipsa disecției însemna și lipsa anatomiei patologice. Pentru ca patologia modernă să se statornicească în Turcia, va trebui să se aștepte până în 1843 (prima disecție a lui Bernard) și, ulterior, până când, la începutul secolului 20, Hamdi Suat (Aknar)se va întoarce din Germania și va întemeia catedra de patologie modernă la Darülfünun din Istanbul.

Totuși, deschiderea Tıbhâne în 1827 este un punct de început. Chiar fără patologie, metodele de examen fizic ale medicinei europene (inclusiv auscultația lui Laennec), conceptele de diagnostic clinic, standardele farmaceutice, organizarea farmaciilor și a spitalelor și practicile de control al epidemiilor — toate au pătruns treptat în medicina otomană. Torța aprinsă de Mustafa Behçet a dat naștere unui domeniu iluminat, în secolul următor, cu detalii din ce în ce mai fine.

Nu doar arhitect al învățământului, ci și al sănătății publice moderne

Contribuția lui Mustafa Behçet la medicina turcă modernă nu se limitează la întemeierea școlii. A contribuit și la înființarea sistemului modern de carantină în Imperiul Otoman. În timpul marii epidemii de holeră din anii 1830, pentru a împiedica răspândirea la Istanbul a cazurilor de ciumă și holeră venite din Europa, l-a convins pe sultan să adopte metoda carantinei (ținerea oamenilor și a mărfurilor sub observație pentru perioade stabilite). Acest pas este o etapă critică în aducerea organizării sanitare otomane din secolul 19 la standardele europene.

Lucrarea redactată în aceiași ani, Hezâr Esrâr („O mie de secrete”), urmărea consemnarea sistematică a medicinei populare tradiționale otomane, a medicamentelor pe bază de plante, a vechilor metode de tratament și a practicilor de vindecare populară. Mustafa Behçet a murit înainte ca lucrarea să fie terminată, dar materialul adunat de el a fost folosit ca sursă de generația următoare de medici otomani. Acesta este un alt paradox important în istoria medicinei turce moderne: Același om aducea medicina europeană în Imperiul Otoman și, totodată, asigura consemnarea medicinei populare otomane. Modernist și tradiționalist în același timp — portretul tipic al unui intelectual dintr-o generație de tranziție.

Unde și cum se manifesta cancerul în Turcia în 1827?

În 1827, când s-a deschis Tıbhâne, nu exista o specialitate separată numită „oncologie” — nici măcar în Europa, cu atât mai puțin în Turcia. Cancerul era una dintre numeroasele boli pe care le întâlneau medicii; nu exista nici o definiție sistematică, nici scheme terapeutice, nici infrastructură statistică. Dar cunoașterea cancerului în medicina otomană nu era nici ea nulă.

În sursa principală a medicinei clasice islamo-arabe, lucrarea lui İbn Sînâ, El-Kânûn fi't-Tıb(„Canonul medicinei”, aproximativ 1025), cancerul („saratan” — crab în arabă) era descris în detaliu. İbn Sînâ spunea că apariția cancerului se datora acumulării umorii melancolice(bila neagră) în anumite regiuni ale corpului — adică urma tradiția hipocratico-galenică. Ca tratament recomanda dieta, sângerarea terapeutică, purgativele și abordări care combinau medicamentele cu chirurgia. Această învățătură era piatra de temelie a programei Medresei de Medicină Süleymâniye; și Mustafa Behçet s-a format în această tradiție.

Cazurile de cancer întâlnite în medicina curții otomane și în medicina populară erau în principal tumori în stadii avansate: tumori schiroase ale sânului (asemănătoare celor văzute de chirurgii care au operat-o pe Frances Burney la Paris în 1811; de tipul care a ucis-o pe Anne of Austria la 67 de ani), mase fungoide în regiunea feței și a gurii, cancer gastric (cazuri cu obstrucție pilorică asemănătoare celui al lui Napoleon) și cancer de col uterin. Chirurgia era rareori folosită ca tratament, fiindcă nu exista anestezie, iar riscul de infecție chirurgicală era ridicat. Se aplicau mai ales măsuri paliative — opiu pentru controlul durerii, purgative vegetale pentru evacuarea intestinală, terciuri și șerbeturi pentru sprijin nutrițional.

Deschiderea Tıbhâne nu a schimbat direct acest peisaj. Pe termen lung, însă, a declanșat următorul lanț:

Arhitectul Tıbhâne, la numai șapte ani după deschidere

Mustafa Behçet Efendi a condus școala ca nâzır timp de șapte ani după deschiderea Tıbhâne. A extins permanent programa, a adus profesori suplimentari din Europa și a mărit numărul studenților. În aceeași perioadă a lucrat și la organizarea sistemului de carantină și a continuat lucrarea Hezâr Esrâr.

A murit la Istanbul la 17 aprilie 1834. Cu o săptămână înainte de a împlini 60 de ani. Cauza morții nu este clar documentată istoric; în sursele vremii este menționată ca „o boală de lungă durată”. După moartea sa, conducerea Tıbhâne a trecut la alții, dar școala a continuat să crească din sămânța pe care o semănase.

În ultimii ani ai vieții, Mustafa Behçet a lucrat și la traducerea unei lucrări europene de fiziologie . Traducerea nu a fost terminată, dar materialul adunat de el a fost prelucrat de generațiile următoare. Cercetătoarea istoriei medicinei moderne E. Kâhyaa studiat în detaliu, în teza sa de doctorat publicată în 1995, cartea lui Mustafa Behçet intitulată „Fizyoloji Tercümesi” și a arătat că aceasta stabilea o legătură directă cu studiile europene de fiziologie contemporane (în special cu Recherches physiologiques sur la vie et la morta lui Bichat). Cu alte cuvinte, lucrarea lui Bichat din Paris, din 1800, ajungea la Istanbul în anii 1820-1830 prin traducerea lui Mustafa Behçet. Această linie tăcută de transmitere din istoria medicinei este o dovadă concretă a cât de sincron s-a dezvoltat medicina turcă modernă cu cea europeană.

O notă importantă: Doi Behçet, două povești diferite

În istoria medicinei turce, numele „Behçet” aparține a două personalități importante diferite, confundate adesea. Eroul acestui articol este Mustafa Behçet Efendi (1774-1834), medic-șef și întemeietor al Tıbhâne. Persoana cu care nu trebuie confundat și pe care o vom aborda în ziua 133 a seriei este Hulusi Behçet (1889-1948), cel care a descris cunoscuta la nivel mondial boală Behçet(sindrom vascular-imunologic), primul om de știință eponim din istoria medicinei Turciei. Între cei doi sunt 115 ani, două secole diferite și două contribuții științifice complet diferite. Nu au același nume de familie, ci doar același prenume — Behçet este de origine arabo-persană, înseamnă „bucurie, fericire” și era un nume răspândit în perioada otomană. Mustafa Behçet reprezintă ziua 75a acestei serii, iar Hulusi Behçet ziua 133. Amândoi au o importanță distinctă în coloana vertebrală a istoriei oncologiei turce.

Acest articol reprezintă ziua 75 a seriei Istoria cancerului în 365 de zile și primul dosar al seriei dedicat Turciei. Evoluția instituțională a medicinei și oncologiei turce va fi abordată în profunzime în zilele următoare ale seriei — Cemil Topuzlu (ziua 92), a doua perioadă constituțională otomană și Școala Medicală Haydarpaşa (ziua 113), Hulusi Behçet (ziua 133), Türk Kanser Araştırma ve Savaş Kurumu (ziua 135), generația oncologică de la Hacettepe și Ankara (ziua 146), Ayhan Çavdar (ziua 173), unitățile de oncologie modernă din 1972 (ziua 174), Cengiz Yakıcıer (ziua 208), Türkan Saylan (ziua 209), Memorial Göztepe (zilele 271-279). Această serie este povestea a două sute de ani de generații de medici care au trecut prin poarta deschisă de Mustafa Behçet la 14 martie 1827. Articolul a fost pregătit dintr-o perspectivă istorică destinată publicului larg; nu conține recomandări privind tratamentul medical.