Mergi la conținut
Prof. Dr. Mustafa Özdoğan · Medic oncolog

O proteină cu identitate necunoscută: prima apariție a p53, 1979

O proteină cu identitate necunoscută: prima apariție a p53, 1979
În acest articol

 

O proteină cu identitate necunoscută: prima apariție a p53, 1979

Perioada: 1975-1990 (de la benzile de lângă antigenul T mare al SV40, la raportările multiple din 1979, la credința în oncogenă și la răsturnarea din 1989-90)
Locul: laboratoare din Londra, Princeton și New York

În ziua 164 am văzut un exemplu care sugerează că cancerul nu vine nici doar din mediu, nici doar din gene. Astăzi acel gând coboară la nivelul moleculei, deși nimeni nu știa asta: în 1979 mai multe laboratoare au văzut pe un gel o bandă cu o greutate de aproximativ 53 de mii și i-au dat nume diferite. Unsprezece ani mai târziu, banda avea să se dovedească produsul genei din spatele familiilor Li-Fraumeni, pe care le-am lăsat ca semn de întrebare în ziua 148. În umbra ideii de oncogenă din ziua 160, avea să fie căutată multă vreme în locul greșit. Așa cum am promis în caseta „mâine” de ieri, am verificat cine a publicat-o, în ce revistă și în ce lună; explic de ce a fost luată drept oncogenă; detaliul schimbării de identitate din 1989 îl las pentru acea zi.

— MARTIE 1979, LONDRA —

O bandă lângă o proteină virală

Povestea începe cu un virus de maimuță. SV40 (simian virus 40) este un virus care poate face celulele de rozătoare să se comporte ca niște celule tumorale; pentru aceasta scrie antigenul T mare, necesar pentru a porni și a menține transformarea. Potrivit Embryo Project Encyclopedia, când Peter Tegtmeyer și colegii săi de la Stony Brook au precipitat această proteină la mijlocul anilor 1970 (Journal of Virology 1975 și 1977), au găsit în probe și o proteină cu o greutate de aproximativ 50 de mii, pe care nu au urmărit-o mai departe. Este un detaliu raportat de o singură sursă secundară; lucrările în sine nu le-am citit.

Martie 1979

Londra: proteina celulară de care se prinde antigenul T

Potrivit aceleiași surse, David Lane era din 1976 cercetător postdoctoral în laboratorul lui Lionel Crawford de la Imperial College din Londra și pregătise, împreună cu tehnicianul Alan Robbins, seruri mai bune împotriva antigenului T. Articolul lui Lane și Crawford din Nature (volumul 278, pp. 261-263; martie 1979) a raportat că, într-o linie celulară de șoarece transformată cu SV40, antigenul T formează un complex oligomeric cu „o proteină anume, codificată de celulă” (redare liberă a rezumatului). Proteina avea aproximativ 53 de mii. Așadar întrebarea nu mai privea doar proteina virală: virusul se agăța de o proteină a celulei înseși.

De unde vine numele „p53”?

O proteină este cântărită după poziția la care aleargă pe gel; unitatea este „daltonul”, iar o proteină de 53 de mii de daltoni se numește „53K” sau „p53” (p vine de la „proteină”). Numele în sine este un rezultat de măsurare, nu o funcție. De aceea nu a surprins faptul că laboratoare diferite au raportat aceeași proteină cu numere diferite, între 48 și 55 de mii; explicația propusă de Embryo Project este că condițiile gelului au fost diferite. Aceasta este o presupunere plauzibilă, nu ceva dovedit.

— MAI 1979, PRINCETON ȘI NEW YORK —

Aceeași bandă, cinci laboratoare

La aproximativ două luni după Lane și Crawford, Daniel Linzer și Arnold Levine de la Princeton au raportat în Cell (volumul 17, pp. 43-52) o proteină celulară de 54 de mii în celule transformate cu SV40 și în celule de carcinom embrionar care nu întâlniseră niciodată virusul. Potrivit cartografierii peptidelor, această proteină nu era o bucată din antigenul T însuși. Cu alte cuvinte, proteina părea un produs al celulei, nu al virusului, și se găsea și în celule fără virus. Laboratorul lui Levine o numea „54K”.

În mai 1979 a venit un al treilea pas. Albert DeLeo, Lloyd Old și colegii, dintr-un centru de cercetare a cancerului din New York, au raportat în PNAS (volumul 76, pp. 2420-2424) că serurile pregătite împotriva sarcomului Meth A recunoșteau în celulele BALB/c transformate o proteină de 53 de mii și i-au dat numele p53 (potrivit Embryo Project). Conform rezumatului, proteina lipsea din fibroblastele normale de șoarece adult, din celulele limfoide și hematopoietice, precum și din celulele de embrion și 3T3; era prezentă în sarcoamele induse chimic, în leucemii și în toate celulele transformate cu SV40 sau cu virusul sarcomului murin. Autorii au sugerat că proteina este codificată de gene celulare, dar nu au exclus un virus endogen sau virusul transformant ca sursă.

Acest tablou amintește trio-ul zilelor 97, 98 și 99: virus (Rous), cromozom (Boveri), substanță chimică (Yamagiwa). Tumorile lui DeLeo și ale colegilor săi apăruseră atât prin viruși, cât și prin substanțe chimice, iar în ambele exista aceeași proteină. Aceasta nu este o dovadă de cauzalitate, ci observarea unei asocieri: proteina se găsea în celulele tumorale, dar ce făcea ea rămânea o întrebare deschisă.

În același an, Chang și colegii, respectiv Kress și colegii, în Journal of Virology (volumul 31, pp. 463-471 și 472-483), Melero și colegii în Virology (volumul 93, p. 466) și Smith, Smith și Paucha în Cell (volumul 18, p. 335) au raportat proteine asemănătoare. Aceste raportări au venit din laboratoare independente; relatarea lui Oren din 2019 scrie că raportările mai mici au fost cu timpul „împinse în culise”. Al cui nume apare depinde de cine povestește. De aceea nu indic o singură persoană sau un singur laborator drept „descoperitor”; faptul că Lane și Levine au primit împreună Premiul Brupbacher în 1993 este tot din Embryo Project.

— PRODUSUL CĂREI GENE? —

1982-1985: clonarea unei proteine

În 1982, Sarnow și colegii (Cell) au arătat că proteina E1B 58K a adenovirusului și antigenul T al SV40 leagă aceeași proteină celulară de 54K: doi viruși diferiți se îndreptaseră spre aceeași proteină a celulei. În 1983, Oren și Levine au clonat ADNc-ul p53 de șoarece. ADNc-ul p53 uman a fost publicat în 1984-85 (Matlashewski și colab., EMBO J; Harlow și colab., Mol Cell Biol; Zakut-Houri și colab., EMBO J).

În această etapă se putea întreba ce făcea proteina unei „gene celulare”, iar răspunsul a ieșit, în mod neașteptat, în direcția „înaintează cancerul”.

— CREDINȚA ÎN ONCOGENĂ —

Perturba p53 produsă în exces comportamentul celulelor?

În 1984, lucrările echipelor separate ale lui Eliyahu, Parada și Jenkins din Nature au raportat că p53, împreună cu oncogena ras, poate transforma celulele primare și poate face celulele de rozătoare să se înmulțească fără limită; în 1985, Eliyahu și colegii au arătat că producția în exces făcea celulele stabilizate capabile să formeze tumori. Motivele se sprijineau unele pe altele: p53 era adesea la niveluri ridicate în celulele tumorale și transformate; forma complexe stabile cu proteine virale de transformare precum antigenul T mare al SV40 și E1B-55K al adenovirusului; iar când era produsă în exces în experimente, perturba comportamentul celulelor. Domeniul a socotit de aceea p53 o oncogenă; potrivit lui Oren, nu era o oncogenă la fel de proeminentă ca Myc.

Aceasta era o ipoteză, iar fiabilitatea experimentelor se sprijinea pe o singură presupunere: că „clonele folosite sunt gena p53 normală”. Când și cum s-a prăbușit această presupunere, care clonă s-a dovedit diferită și răsturnarea din 1989 le voi povesti separat; în plan, acest subiect cade în altă zi (după numărul din plan, ziua 180). Astăzi spun doar atât: propoziția „p53 este o oncogenă” nu a fost la mijlocul anilor 1980 o concluzie greșită, ci una potrivită experimentelor acelor zile. Motivul autocorectării științei începe chiar aici.

Potrivit relatării lui Oren, în acest timp unele observații indicau în altă direcție: studiile lui Rotter, precum și ale lui Benchimol și Bernstein, care raportau pierderea expresiei p53 în unele celule tumorale, fuseseră în mare parte ignorate. Acesta ar putea fi un alt exemplu al motivului „precursorului respins”; dar vine dintr-o singură sursă și din condeiul unui om de știință participant.

Preț și limite

Prima limită este că a fost o constatare de laborator. Tumorile lui DeLeo și ale colegilor săi erau tumori de șoarece; celulele lui Lane și Crawford erau o linie celulară de șoarece. În 1979 nu a adus niciunui pacient un test, un diagnostic sau un tratament. Faptul că proteina p53 se găsea în celulele tumorale nu însemna că putea fi citită la om ca semn al unui cancer; nu existau date care să spună asta.

A doua limită este întrebarea „aceeași proteină”. Cinci laboratoare au raportat numere diferite între 48 și 55 de mii, iar faptul că era aceeași proteină s-a clarificat nu prin raportări, ci prin munca acumulată ulterior (legarea comună din Sarnow 1982, clonarea). A treia limită este denumirea: cine a fost „primul” și constatarea cărui laborator a fost adusă în față este în parte greutatea istoriei; raportările mici au fost cu timpul împinse în culise (Oren). Al patrulea preț este timpul: potrivit Embryo Project, a durat aproximativ zece ani până s-a înțeles că p53 nu este produsul unei oncogene, ci un supresor tumoral. O parte din experimentele făcute în acel deceniu au fost, cum s-a înțeles mai târziu, făcute cu clone mutante; detaliul este în ziua 180.

Ultimul preț este omenesc. Familiile Li-Fraumeni descrise în ziua 148 erau un semn de întrebare din 1969. Malkin și colegii au găsit în 1990 mutații p53 germinale în toate cele cinci familii examinate: asta înseamnă „cinci din cinci” și nu putea veni decât în 1990. Între banda din 1979 și această constatare sunt unsprezece ani.

Ce a rămas
  • Complexul antigenului T al SV40 cu o proteină celulară (Lane și Crawford, 1979)
  • Ideea că proteina este un produs al celulei, nu al virusului (Linzer și Levine; DeLeo și colab.)
  • Denumirea și metoda: imunoprecipitarea, greutatea pe gel, clonarea
Ce a căzut sau a fost limitat
  • Credința că „p53 este o proteină virală”
  • Concluzia că „p53 este o oncogenă” (1984-85); detaliul în ziua 180
  • Povestea unei descoperiri a unui singur laborator
Tegtmeyer și colab.: banda de 50K lângă antigenul T (1975)Lane și Crawford: antigenul T legat de o proteină celulară (mar 1979)Linzer și Levine: proteina celulară de 54K (1979)DeLeo și colab.: numele „p53” (mai 1979)Oren și Levine: clona p53 de șoarece (1983)Eliyahu, Parada, Jenkins: epoca oncogenei (1984)Baker și colab.: mutații p53 în cancerul colorectal (14 apr 1989)Malkin și colab.: p53 germinal în Li-Fraumeni (30 nov 1990)19701975198019851990datele cunoscute doar după an sunt trasate la mijlocul anului; axa: anul

Primii ani ai p53: 1975-1990. Axa se întinde de la 1970 la 1993. Marcajele verzi sunt date confirmate în mai multe înregistrări; marcajul albastru se bazează pe o singură sursă. Datele cunoscute doar după an sunt trasate la mijlocul anului; datele din mai 1979 sunt puse la mijlocul lunii.

— PERSPECTIVA TURCIEI —

Când vedeți „TP53” într-un raport

Pentru acești primi ani ai p53 nu am găsit o legătură confirmată cu Turcia și nu am inventat-o. Scriu o concluzie generală: când un pacient vede „p53” sau „TP53” într-un raport, citește numele unei benzi de aproximativ 53 de mii de daltoni, măsurată pe gel în 1979; în nume nu există o funcție, ci o rămășiță a unei măsurători. Numele nu este o concluzie despre o genă; ce înseamnă un rezultat trebuie discutat cu medicul, în situația proprie a pacientului.

— CRONOLOGIE —

Din 1975 până azi

1975-77
Tegtmeyer și colab. Proteină de aproximativ 50K în precipitatele de antigen T al SV40, nu a fost urmărită (J Virol 16 și 21; potrivit Embryo Project).
Mar 1979
Lane și Crawford. Antigenul T legat de o proteină celulară; Nature 278:261-263.
1979
Linzer și Levine. Proteină celulară de 54K; Cell 17:43-52.
Mai 1979
DeLeo și colab. Numele p53; PNAS 76:2420-2424.
1979
Kress, Chang, Melero, Smith și colab. Raportări asemănătoare; J Virol 31, Virology 93, Cell 18.
1982
Sarnow și colab. E1B 58K al adenovirusului și T al SV40 leagă aceeași proteină de 54K; Cell.
1983
Oren și Levine. Clonă ADNc p53 de șoarece; PNAS.
1984-85
ADNc p53 uman. Matlashewski, Harlow, Zakut-Houri și colab.
1984-85
Epoca oncogenei. Eliyahu, Parada, Jenkins și colab.; Nature 312 și 316.
14 apr 1989
Baker și colab. Deleții ale cromozomului 17 și mutații p53 în carcinoamele colorectale; Science 244:217-221.
1989
Finlay, Hinds și Levine. p53 poate acționa ca supresor al transformării; Cell 57:1083-1093.
30 nov 1990
Malkin și colab. Mutații p53 germinale în familiile Li-Fraumeni; Science 250:1233-1238.
1992
Lane. „p53, guardian of the genome”; Nature 358:15-16 (doar citarea).
1993
Molecula anului. Alegerea revistei Science (potrivit relatării lui Oren).
AZI — ZIUA 165
Bandă, nume, început greșit. O proteină venită cu identitatea necunoscută și-a petrecut primii douăzeci de ani sub un nume greșit; corectarea a venit din interiorul științei.
— NOTE DE VERIFICARE A FAPTELOR —

Ce a fost verificat, ce a rămas nesigur

  • Ziua 158: Köhler și Milstein nu au fost încă scriși; promisiunea din caseta „mâine” a zilei 157 nu a fost ținută.
  • Pretenția de „primul”: Potrivit Embryo Project, Lane și Crawford au publicat în martie 1979, Linzer și Levine cam două luni mai târziu, iar DeLeo și colegii în mai 1979. Ziua numărului din Nature și luna numărului din Cell nu au fost citite direct; m-am bazat pe ordinea din surse. Toți sunt descriși ca „independenți”; descoperitorii paraleli i-am numit.
  • Precursor: Observația lui Tegtmeyer din 1975-77 vine dintr-o singură sursă (Embryo Project); lucrările nu le-am citit.
  • Nume: Faptul că numele „p53” vine din articolul PNAS al lui DeLeo și colegilor este scris în Embryo Project; laboratorul lui Levine spunea „54K”. Explicația care atribuie diferențele de mărime condițiilor gelului este presupunerea acelei surse, nedovedită.
  • Instituții: Căreia instituție îi aparțineau Kress și Chang nu este asociat în sursă (sunt pomenite un institut din Franța și o instituție din SUA); nici eu nu le-am asociat.
  • Relatări ale participanților: Oren (2019) este textul unei persoane din interiorul cercetării p53; raportările „împinse în culise”, ignorarea lui Rotter și Benchimol-Bernstein și formularea „o oncogenă mai puțin proeminentă decât Myc” vin din această relatare. Din recenzia lui Levine și Oren (2009) am verificat doar citarea; textul nu l-am citit.
  • Lucrările despre oncogenă: Nu am verificat numerele de pagină ale lucrărilor din Nature 1984 ale lui Eliyahu, Parada și Jenkins și nici citarea lucrării din 1985; am scris doar volumul și anul. Citările lui Matlashewski, Harlow și Zakut-Houri (EMBO J 1984, Mol Cell Biol 1985, EMBO J 1985) sunt dintr-o sursă secundară; lucrările nu le-am citit.
  • Clona mutantă: Rezumatul lucrării lui Finlay, Hinds și Levine din 1989 (citit printr-un rezumat PDF) spune că clonele p53 anterioare purtau mutații activatoare; relatarea lui Oren scrie că clona Pennica era singura clonă „de tip sălbatic”. Aici am indicat doar direcția; detaliul este în ziua 180.
  • Baker 1989 și Malkin 1990: Rezumatele au fost citite; lista autorilor a fost citită integral doar pentru Malkin, iar pentru Baker am scris „și colab.”.
  • Lane 1992: Doar citarea și titlul au fost verificate; conținutul textului nu l-am citit și nu am scris nicio afirmație dincolo de titlu.
  • Premii: Premiul Brupbacher 1993 (Embryo Project) și „Molecula anului” a revistei Science (Oren) vin fiecare dintr-o singură sursă; fără verificare independentă.
  • Plan: p53 apare de două ori în plan (172 și 187). Acest articol tratează descoperirea și epoca oncogenei; răsturnarea din 1989 și identitatea de supresor tumoral vor veni mai târziu.
  • Turcia: Nu s-a găsit nicio legătură confirmată; scris ca o concluzie generală.
Mâine — ziua 166

Raportul Belmont, 1979: trei principii care protejează omul din cercetare

Astăzi am părăsit laboratorul din 1979; mâine mă voi întoarce către un alt document al aceluiași an, un text care nu conține celule, dar a schimbat cercetarea cancerului: Raportul Belmont. În ziua 121 am povestit Codul de la Nürnberg; mâine voi urmări continuarea acelei linii în Statele Unite. Înainte de a scrie voi verifica data publicării raportului, numele comisiei care l-a pregătit și numele celor trei principii; pe Tuskegee îl voi pomeni doar ca fundal, fiindcă este un subiect suficient de mare pentru o zi proprie.

Nota autorului: Cel mai mult am avut grijă în acest articol să nu răspund la întrebarea „cine a descoperit-o” cu un singur nume: mai multe laboratoare au văzut aceeași bandă în același an, iar care dintre ele este pus în față depinde în parte de povestitor. A doua mea grijă a fost să povestesc credința în oncogenă nu ca pe o greșeală, ci ca pe o ipoteză potrivită experimentelor vremii, lăsând detaliul, cum am promis, pentru ziua 180.

Surse și lecturi suplimentare

  1. Lane DP, Crawford LV. T antigen is bound to a host protein in SV40-transformed cells. Nature 1979;278(5701):261-263 (rezumat citit).
  2. Linzer DIH, Levine AJ. Characterization of a 54K dalton cellular SV40 tumor antigen present in SV40-transformed cells and uninfected embryonal carcinoma cells. Cell 1979;17:43-52 (citare din Embryo Project; lucrarea nu a fost citită).
  3. DeLeo AB și colab. Detection of a transformation-related antigen in chemically induced sarcomas and other transformed cells of the mouse. Proc Natl Acad Sci USA 1979;76(5):2420-2424 (rezumat citit).
  4. Levine AJ, Oren M. The first 30 years of p53: growing ever more complex. Nat Rev Cancer 2009;9:749-758 (doar citarea verificată; relatare a participanților).
  5. Oren M. p53: not just a tumor suppressor. J Mol Cell Biol 2019;11(7):539-543 (citit; relatarea unui participant).
  6. Finlay CA, Hinds PW, Levine AJ. The p53 proto-oncogene can act as a suppressor of transformation. Cell 1989;57(7):1083-1093 (citit printr-un rezumat PDF).
  7. Baker SJ și colab. Chromosome 17 deletions and p53 gene mutations in colorectal carcinomas. Science 1989;244(4901):217-221 (rezumat citit).
  8. Malkin D, Li FP, Strong LC, Fraumeni JF și colab. Germ line p53 mutations in a familial syndrome of breast cancer, sarcomas, and other neoplasms. Science 1990;250(4985):1233-1238 (rezumat citit).
  9. Embryo Project Encyclopedia. The Discovery of p53 Protein, embryo.asu.edu (citit printr-un instrument de rezumare; sursă secundară) și Lane DP. p53, guardian of the genome. Nature 1992;358:15-16 (doar citarea).
  10. Mukherjee S. The Emperor of All Maladies: A Biography of Cancer. New York: Scribner; 2010 (context general; paginile relevante nu au fost recitite pentru acest articol).

Acest articol este ziua 165 din seria „365 de zile de istorie a cancerului” și prezintă primele raportări despre proteina p53 ca lectură istorică. Este conținut istorico-popular; nu reprezintă sfat de diagnostic sau de tratament. Pentru rezultatele dintr-un raport, adresați-vă medicului dumneavoastră. Sursele au fost verificate; detaliile care se bazează doar pe o singură sursă secundară, doar pe un rezumat, pe relatarea unui participant sau pe un text care nu a putut fi citit sunt marcate în notele de verificare a faptelor.

Cerere de programare

IA DROZDOGAN

Să explorăm acest articol împreună

Pune întrebări despre articol și citește răspunsurile alături de sursele publicate pe site.

IA DROZDOGAN

Asistentul Drozdogan

O proteină cu identitate necunoscută: prima apariție a p53, 1979

Pune întrebări despre articol și citește răspunsurile alături de sursele publicate pe site.

Informații despre conversație și confidențialitate

Asistentul Drozdogan răspunde în această conversație. Administratorii autorizați o pot verifica pentru calitate. Nu divulga informații personale.

Răspunsurile folosesc infrastructura OpenAI. Întrebările și răspunsurile sunt prelucrate de acel serviciu; conversațiile sunt stocate pe site-ul nostru. Nu divulga date de identificare, de contact sau informații personale de sănătate.

0 / 1000

Doar pentru informare; fără diagnostic personal sau recomandări de tratament.

Articole conexe

Explorează alte articole despre acest subiect.

Rămâi informat

Primește articole noi și noutăți științifice prin email.

Google Analytics funcționează pe paginile publice independent de această fereastră și poate utiliza cookie-uri analitice. Alegerea de aici controlează doar serviciile externe.