Să înveți cum să mori – Lecții din trezirea irlandeză

Nu am vrut să cred. Îmi amintesc foarte limpede cum ne lega la ochi și ne „răpea” pe mine și pe frații mei, surprinzându-ne cu o excursie de o zi întreagă la Camp Snoopy, parcul nostru tematic preferat.

Și probabil nu aș fi crezut dacă nu aș fi văzut pe chipul tatălui meu privirea aceea neobișnuit de sobră când mi-a spus că era ultima mea șansă să îmi iau rămas-bun. Moartea lui Finn părea încă ireală. Finn era unchiul cel mai iubit al familiei noastre. Avea un fel fermecător de a face cu ochiul care te făcea să te simți văzut, o aversiune puternică față de autoritate, din cauza căreia fusese exmatriculat din fiecare liceu catolic din oraș, și o inteligență necruțătoare. Comandase chiar și o mașină de înghețată care să întâmpine oaspeții la propria înmormântare.

Dar Finn arăta diferit în ziua aceea. I-am privit pe rând pe frații, verii, mătușile și unchii mei apropiindu-se de pat. Umbra lumânărilor care îi încadrau chipul răspândea o lumină blândă de chihlimbar. În cele din urmă, a venit rândul meu să mă apropii. I-am studiat fața: ochii adânciți, obrajii scobiți, tâmplele strălucind de uleiurile sfințite aplicate de mătușile mele. Împreună cu tata, am făcut o cruce peste buzele lui reci și mi-am luat rămas-bun. Aveam 12 ani când am învățat cum să mor.

Trezirea irlandeză este ritualul morții în familia noastră. Locul în care mor cei dragi se transformă pentru o clipă într-o ceremonie sacră de comemorare, apoi devine repede scena unui povestitor. Poveștile sunt împărtășite până târziu în noapte. Unele sunt adevărate, cele mai înflorite povești. Apoi vin cântecele, toate cântece de pomenire cântate pe de rost. Le știm pe de rost pentru că părinții ni le-au cântat așa cum le cântau părinții lor. În cele din urmă ne dor burțile de râsul adânc și de multele mâncăruri calde cu brânză ale bunicii, iar iubirea umple fiecare colț al acestui spațiu sacru.

Cu mult înainte de facultatea de medicină, trezirea irlandeză era locul în care am învățat „cum arată o moarte bună”. Împreună lăsam fiecare strop de emoție complexă, regret, durere, ușurare, râs, recunoștință, să iasă la suprafață și apoi să fiarbă ca o oală de cartofi.

La 22 de ani, am stat din nou lângă un trup fără viață / un cadavru. Am intrat încordat în laboratorul steril și am mers spre Masa 8, unde o siluetă rece și cenușie zăcea cu capul acoperit de o pânză de doc. În următoarele 3 luni, am trecut bisturiul prin fiecare cută a pielii tăbăcite a corpului, separând planurile fasciale de mușchii de deasupra, pătrunzând în grăsimea galbenă încrețită și secționând venele purpurii răsucite. După luni de memorare amețitoare și examene stresante, am ajuns la temuta secțiune cap-gât a cursului. Niciun material de studiu sau curs din Netter (Atlasul de anatomie umană) nu mă pregătise pentru această sarcină. Am tras cu grijă pânza înapoi, conform instrucțiunilor, dezvăluind un maxilar pătrat, bine conturat, sprâncene subțiri și o buză superioară arcuită. Pentru prima dată în 3 luni, am văzut o persoană.

Instructorul mi-a spus că pânza fusese pusă acolo din respect. Dar nimic din ascunderea identității acestei persoane nu mi se părea respectuos. Pânza de doc era inițierea mea într-un principiu învechit al practicii medicale: acceptarea ideii că umanitatea unei persoane te-ar putea distrage de la munca „adevărată” de medic. I-am acoperit repede din nou fața, așa cum mi se ceruse.

La 28 de ani, stăteam din nou deasupra unui trup fără viață, dar de data aceasta miza era mai mare. Cu un stetoscop nou atârnat de gât, eram într-o tură de 30 de ore în unitatea de terapie intensivă medicală (ATI). Însă în acea dimineață nu oboseala celor 30 de ore îmi întorcea stomacul pe dos, ci faptul că știam că doamna A. urma să moară.

Doamna A. avea aproape vârsta mea, dar organele ei păreau mai bătrâne. Se născuse cu o boală a sângelui, iar acum majoritatea globulelor sale roșii deveneau în formă de seceră și organele principale nu mai puteau fi perfuzate (nu exista circulație sanguină). Era tânără, iar familia ei spera. Dar transfuziile nu mai funcționau. Ajunseserăm la un punct al spitalizării în care, în ciuda tuturor cunoștințelor medicale acumulate în ani și a accesului la medicamente și echipamente de ultimă generație, exista o singură cale înainte. Doamna A. urma să moară.

Era ora 02:00 când am mers să îi spun familiei ei ceea ce putea fi cea mai rea veste din viața lor. Am ieșit în fața salonului de terapie intensivă al doamnei A. Mi-am pus metodic masca și halatul din plastic, menite să prevină infecția, dar care păreau mai degrabă să ascundă tristețea și frica de pe fața mea. Am privit în camera cu mănunchiuri de stative, fire încâlcite, tuburi, ace și canale care mă despărțeau de doamna A. Spitalele sunt foarte bine echipate pentru intervenții medicale, dar nu și pentru procesul emoțional și spiritual al morții. Am mai rămas o vreme în fața camerei ei, adunând puterea de a-i înfrunta familia.

Când mă gândesc la moartea doamnei A., mă văd stând la căpătâiul lui Finn. În copilărie oferi iubire fără efort, fără să te gândești. Dar, prin anii de pregătire medicală riguroasă, de la laboratoarele reci de cadavre până la codurile înspăimântătoare și solicitante fizic, devine mai ușor să lași iubirea deoparte, să acoperi fața unei persoane pe moarte, să îți pui masca. Totuși, există momente în medicină care ne fisurează învelișul gros.

Când am împărtășit vestea familiei doamnei A., am fost surprins mai întâi de tăcerea, apoi de recunoștința lor. Cumva, înghesuiți în acel salon de spital dezordonat și steril, în mijlocul unei pierderi de neconceput, am împărtășit o clipă nemișcată și sacră.

Deși unchii mei nu ar fi de acord, scena morții fiecăruia nu trebuie să arate ca o trezire irlandeză sau să includă mâncărurile calde ale bunicii. Însă irlandezii au înțeles un lucru: împărtășirea procesului morții poate ajuta la vindecarea celor rămași. Este greu să fii martor la moarte, mai ales când fișa postului include „a oferi vindecare”. Totuși, poate că profesioniștii din sănătate pot reînvăța această capacitate copilărească de a însoți pe cineva. Făcând asta, poate găsim chiar loc pentru propria vindecare.

*