Bufnița ascunsă în întuneric: chirurgul medieval John of Arderne și nașterea îngrijirii paliative

În Europa medievală, chirurgia era un meșteșug dureros și adesea mortal, practicat de obicei pe câmpurile de luptă, fără anestezie sau antisepsie. Chirurgii tăiau în general cu brutalitate orice masă sau o cauterizau cu fier încins. Dar în Anglia secolului 14 a apărut un om care a schimbat acest tablou întunecat și a intrat în istorie la fel de mult prin condei — și compasiune — ca prin bisturiu: John of Arderne (1307–1392).

Considerat părintele chirurgiei engleze, Arderne era cunoscut pentru priceperea în tratarea fistulelor anale produse de orele lungi petrecute de cavaleri în șa. Însă în capodopera sa scrisă în anii 1370, „Practica of fistula in ano”, a inclus un detaliu cu totul diferit, care avea să fie înscris cu litere de aur în istoria oncologiei: Cancerul de rect (ultima parte a intestinului gros).

Puterea metaforei: „Bubo” (bufniță)

În lucrarea sa, Arderne numise cancerul rectal „Bubo” (bufniță în latină), folosind o metaforă surprinzătoare și poetică în literatura medicală. De ce? Explica astfel, cu propriile cuvinte:

În manuscrisele originale, lângă rândurile care descriau boala se găseau mici desene de bufnițe făcute chiar de el.

Diagnostic: adevărul văzut de degete

Metoda diagnostică descrisă de el era examinarea cu degetul (tușeul rectal), care constituie fundamentul proctologiei moderne: „Medicul trebuie să introducă degetul în anusul pacientului. Dacă găsește înăuntru ceva tare ca piatra, iar această duritate împiedică defecația, este cu siguranță un bubo.”

„Primum non nocere”: să știi unde să te oprești

Dar ceea ce l-a transformat pe John of Arderne într-o adevărată legendă medicală nu a fost doar diagnosticul precis, ci faptul că știa, ca medic, „unde trebuie să se oprească”. În timp ce șarlatanii epocii le promiteau pacienților disperați că vor tăia orice tumoră, lăsându-i să moară în dureri cumplite, Arderne a scris deschis că un cancer rectal avansat era inoperabil în condițiile vremii. Și-a avertizat colegii:

„Nu interveniți excesiv asupra acestei boli. Niciun tratament făcut de mâna omului nu o poate vindeca; nu tăiați masa cu bisturiul și nu provocați pacientului și mai multă durere.”

Un protocol de îngrijire paliativă în Evul Mediu

În schimb, a oferit unul dintre cele mai vechi protocoale cunoscute de „îngrijire paliativă” (tratament de alinare și susținere) pentru pacienții cu cancer din istoria omenirii. Scopul său nu era să elimine boala, ci să aline suferința pacientului și să îi permită să își petreacă ultimele zile cu demnitate umană.