DNR, Do Not Resuscitate 1991 – dreptul de a nu fi resuscitat

Liderul mișcării pentru drepturi civile Martin Luther King Jr. a spus cândva: 

„În viața unui om contează calitatea, nu durata.“

De fapt, de mulți ani există dezbateri profunde despre momentul în care unui medic ar trebui să i se permită să pună capăt vieții unui pacient cu o boală terminală sau aflat în comă. Profesorul de drept William A. Woodruff scrie: 

„Progresele tehnologiei medicale, până în punctul în care funcțiile vitale ale pacientului pot fi menținute aproape la nesfârșit, au determinat societatea să pună la îndoială valoarea acestor progrese. Dacă pacientul este permanent în comă, nu poate interacționa cu mediul... și nu poate funcționa nici măcar la un nivel cognitiv elementar, cărui scop îi servește menținerea lui în viață?“

Astfel de întrebări au dus, în Statele Unite și în alte țări, la apariția ordinelor moderne de a nu efectua resuscitarea (Do Not Resuscitate – DNR) . Aceste documente juridice permit comunicarea către pacienți (sau personal) a faptului că nu trebuie încercată resuscitarea unei persoane dacă inima sau respirația acesteia se oprește.

Un pas important privind DNR în Statele Unite a fost hotărârea Curții Supreme din New Jersey în procesul din 1975, prin care a fost aprobată cererea tatălui lui Karen Quinlan de a o deconecta de la respirația artificială, în timp ce aceasta se afla în comă.

În 1991, Legea americană privind autodeterminarea pacientului a obligat spitalele să respecte deciziile pacienților privind îngrijirile de sănătate și a consacrat dreptul pacienților competenți de a refuza tratamentul. Astfel, la pacienții cu un ordin DNR nu se va utiliza suportul vital cardiac avansat și nu se va efectua resuscitarea cardiopulmonară.

Desigur, ordinele DNR au adus anumite complicații în sistemul de sănătate. De exemplu, odată cu apariția lor, dacă un pacient este resuscitat în spital împotriva voinței sale, poate intenta o acțiune pentru „viață nedreaptă“ . Într-un exemplu contrar, cazul Payne v. Marion General Hospital (1990), instanța a constatat că pacientul era competent cu câteva minute înainte de deces și că, prin urmare, ar fi trebuit consultat. Astfel, instanța s-a pronunțat împotriva medicului care emisese ordinul DNR la cererea familiei pacientului. 

Personalitate istorică menționată în articol: Karen Ann Quinlan (1954–1985)

• Subiectul precedent: Terapia genică 1990 – noua generație de tratamente pentru bolile genetice
• Subiectul următor: Interferaza ARN 1998 – inhibarea expresiei genelor țintă