Legătura dintre inhibitorii PARP și leucemia secundară în cancerul ovarian

Un nou studiu a confirmat, la femeile cu cancer ovarian , creșterea riscului de sindrom mielodisplazic (MDS) sau leucemie mieloidă acută (AML) după tratamentul cu inhibitori ai poli(ADP-riboz) polimerazei (PARP) și a identificat factori predictivi potențiali care ar putea ajuta la estimarea individuală a acestui risc.

Cât de mare este riscul de cancer hematologic secundar la persoanele tratate cu inhibitori PARP?

Într-o prezentare la Society of Gynecologic Oncology 2024 Annual Meeting on Women's Cancer, reuniunea anuală din 2024 a Societății de Oncologie Ginecologică dedicată cancerelor la femei, dr. Amma Asare, de la MD Anderson Cancer Center al Universității din Texas, a sugerat că neoplaziile mieloide asociate inhibitorilor PARP „ar putea avea asocieri clinice sau moleculare distincte“ și că acestea ar putea ajuta la identificarea riscului.

Înțelegerea riscului individual este importantă deoarece malignitățile hematologice secundare asociate tratamentului cu inhibitori PARP au rezultate deosebit de nefavorabile pentru paciente. În prezent, capacitatea de a anticipa riscul „rămâne limitată“.

Echipa a identificat 32356 de paciente tratate în instituția lor pentru orice cancer ginecologic între anii 2000 și 2022.

În întregul grup, rata de MDS/AML secundar s-a menținut în jur de 1% , în concordanță cu rapoartele anterioare, a precizat Asare. Totuși, la pacientele cu cancer ovarian tratate cu un inhibitor PARP, rata a fost de aproximativ zece ori mai mare (9%, adică 32 de cazuri din 355 de paciente).

Comparând pacientele care au dezvoltat leucemie secundară cu cele care nu au dezvoltat-o, cercetătorii au constatat că, în primul grup, intervalul dintre diagnosticul de cancer ovarian și începerea tratamentului cu un inhibitor PARP era mai lung. Nu s-a găsit o asociere cu numărul total de zile de utilizare a inhibitorului PARP sau cu vârsta la începerea tratamentului.

În analiza factorilor legați de chimioterapie, s-a observat că, dintre pacientele tratate cu un inhibitor PARP care au dezvoltat leucemie secundară, mai puține primiseră chimioterapie neoadjuvantă .

De asemenea, pacientele cu leucemie secundară avuseseră mai multe cicluri de carboplatină și un număr total mai mare de linii de chimioterapie.

În privința factorilor individuali, Asare și colegii săi au observat la pacientele care au dezvoltat leucemie secundară o reprezentare mai mare a mutațiilor germinale BRCA1 comparativ cu toate celelalte tipuri de mutații.

În plus, pacientele care au dezvoltat leucemie secundară aveau un nivel minim al trombocitelor mai scăzut în timpul tratamentului cu inhibitor PARP. Nu s-a găsit însă o asociere cu valoarea minimă a trombocitelor înainte de tratament sau cu tipul de inhibitor PARP.

Analiza multivariată a identificat trei factori importanți:

1. Administrarea chimioterapiei neoadjuvante a fost asociată cu un efect protector (OR, 0,24; P = 0,017),
2. Un nivel scăzut al trombocitelor în timpul tratamentului cu inhibitor PARP (OR, 0,99; P = 0,014) și
3. Un număr total mai mare de cicluri de carboplatină (OR, 1,15; P = 0,13) au fost asociate cu leucemia secundară.

Analiza moleculară a arătat că 68% dintre pacientele tratate cu un inhibitor PARP care au dezvoltat cancer hematologic secundar aveau mutații TP53.

Aceste date susțin rolul important al factorilor genetici și de mediu în malignitățile hematologice asociate inhibitorilor PARP.

Scăderea trombocitelor în timpul tratamentului ar putea fi „un indicator potențial al riscului viitor de MDS/AML“. Aceste modificări ar putea contribui la estimarea riscului individual și la orientarea managementului și monitorizării bazate pe dovezi a pacientelor tratate cu inhibitori PARP.

Mai jos este o hartă mentală care ilustrează tema „Cancerul ovarian și inhibitorii PARP“:

Echilibrul dintre riscuri și beneficii

Nu s-a identificat o diferență a riscului de leucemie secundară între tipurile de inhibitori PARP.

Este important de remarcat că absența unei asocieri între durata utilizării inhibitorilor PARP și creșterea riscului de MDS/AML diferă de rezultatele unor alte studii.

Reprezentarea mai mare a TP53 la pacientele care au dezvoltat leucemie este și ea „foarte interesantă“. Aceasta ridică întrebarea dacă hematopoieza clonală TP53 ar putea fi un marker potențial al riscului crescut de MDS și AML asociat utilizării inhibitorilor PARP.

În concluzie, potrivit datelor disponibile până în prezent, riscurile potențiale și toxicitățile inhibitorilor PARP necesită o atenție deosebită. Este esențială o abordare echilibrată între beneficiile acestor tratamente și riscurile pe care le pot implica. În plus, pentru a beneficia cât mai mult de aceste terapii și pentru a le determina mai precis avantajele, sunt necesari biomarkeri mai avansați.