Prosopagnozia, 1947 – incapacitatea de a recunoaște fețele

Imaginați-vă că vă vedeți partenerul, copilul sau propria imagine în oglindă și aveți impresia că priviți un străin. Numită și orbire facială, prosopagnozia produce aceste simptome, care îngreunează semnificativ interacțiunile sociale ale persoanelor afectate. 

Prosopagnozia este o tulburare neurologică în care regiunea cerebrală responsabilă de recunoașterea fețelor nu s-a dezvoltat sau a fost lezată ulterior. Termenul provine din cuvintele grecești pentru „față” și „lipsă de cunoaștere”, respectiv „prosopo” și „agnosia”.

Neurologul german Joachim Bodamer a introdus termenul în 1947, descriind simptomele unui tânăr împușcat în cap care nu își putea recunoaște familia sau propria față. Regiunea asociată frecvent prosopagnoziei, situată în partea inferioară a cortexului cerebral, este girusul fusiform. 

• Prosopagnozia dobândită prin leziuni și anomalii apărute ulterior este rară. 
• Marea majoritate a cazurilor reprezintă prosopagnozie congenitală (prezentă de la naștere, de dezvoltare), despre care se consideră că rezultă din mutații și deleții genice (ștergerea unor gene). 
• Mai rar, prosopagnozia poate fi provocată și de compresiunea tumorală în această regiune, leziuni prin intoxicație cu monoxid de carbon, complicații chirurgicale, encefalită (inflamația creierului) sau boala Alzheimer. 
• Studii recente arată și o frecvență ridicată a prosopagnoziei la persoanele cu autism și sindrom Asperger.

În multe cazuri, persoana afectată poate distinge normal obiectele fără legătură cu fețele umane. În forme mai avansate, poate să nu își recunoască fața în oglindă sau chiar să nu poată deosebi fețele de obiecte. Dacă prosopagnozia dobândită apare printr-o leziune în copilăria timpurie, copilul poate crește fără să își dea seama că nu recunoaște fețele, deoarece nu și-a dezvoltat pe deplin această capacitate.

Deși nu există un tratament specific, se consideră că ar putea fi utile strategii care ajută la recunoașterea fețelor sau tehnici ce încearcă să refacă mecanismele normale de procesare facială. Cercetarea prosopagnoziei este importantă în istoria medicinei nu doar pentru teoriile percepției fețelor, ci și pentru informațiile despre modul în care creierul organizează și stochează reprezentările perceptive.

Descrierea imaginii articolului: Persoanele cu prosopagnozie au mari dificultăți în recunoașterea și diferențierea fețelor, inclusiv ale membrilor familiei și prietenilor apropiați.

Personalități istorice menționate în articol: Joachim Bodamer (1910–1985)

• Subiectul anterior: Formularul de consimțământ, 1947 – Codul de la Nürnberg și acordul participantului
• Subiectul următor: Cortizonul, 1948 – miracolul inflamației