SĂ ZÂMBEȘTI CANCERULUI – o călătorie personală a iubirii și a despărțirii

Cu peste 40 de ani în urmă, lumea s-a schimbat pentru prima dată într-o după-amiază de iarnă

În cantina unei mici universități din California de Sud, prietenul meu Tim a privit pe fereastră și a spus: „Ah, uite-o pe Mary acolo”.

M-am uitat afară; Mary care aștepta acolo era diferită, nu era Mary Northcutt pe care o cunoșteam. Își petrecuse semestrul de primăvară în Anglia. Dar aceasta nu era ea. Când am văzut-o, am sărit de la locul meu, am traversat repede încăperea aglomerată și am alergat în jurul clădirii spre ea. Când am ajuns, am luat-o în brațe și am învârtit-o. Când am lăsat-o jos, pe chipul ei se citeau surprinderea și uimirea. Am simțit că axa lumii se schimbase, iar viața mea nu avea să mai fie niciodată la fel.

Mi-au trebuit câțiva ani să accept că ea era în continuare aceeași. În cele din urmă, într-o zi s-a înduplecat și ne-am mutat în Michingan, înconjurați de lacuri mari și de visuri și mai mari. Ne-am urmat carierele, ne-am construit viața și am crescut doi copii minunați. Eram mulțumiți; viața noastră nu era extraordinară, dar era mai bună decât a multora. Eram fericiți, aveam prieteni. Ne descurcam singuri.

Apoi, lumea s-a schimbat din nou

Mary a mers la o colonoscopie de rutină și s-a întors cu vestea bolii în stadiul 4 de cancer colorectal. Viața pe care o construiserăm s-a încheiat brusc. Acum eram în mâinile altora. Era ca și cum trecuserăm o altă frontieră și intraserăm pe tărâmul cancerului. Dintr-odată, am pierdut controlul asupra vieții noastre. Mergeam acolo unde ni se spunea și făceam ceea ce ni se cerea.

Timp de două săptămâni, Mary a trecut prin teste și le-a picat pe toate. În scenariul nostru au urmat planificarea tratamentului și operațiile. Încă de la începutul acestui drum știam că ne rătăciserăm în labirint și am hotărât să nu ne mai cerem iertare unul altuia, să nu mai plângem și, mai presus de toate, să nu mai încercăm să controlăm ceva ce nu depindea de noi. În scenariul nefavorabil, ni s-a vorbit despre o speranță de viață de aproximativ 1 an, dar ea a decis să obțină 6 ani. Avea să accepte cancerul și apoi să îi râdă în față.

Mary a trecut cu bine prin două operații majore și, în următorii 6 ani, a făcut aproape continuu chimioterapie și radioterapie. A continuat să primească diversele tratamente până când medicii au încetat să i le mai administreze. Au încetat atunci când nu a mai rămas nicio opțiune rezonabilă de tratament pe care să nu o fi încercat fără succes.

Apoi a început procesul de a învăța cum să moară. Chiar și atunci și-a păstrat zâmbetul, inclusiv când a vizitat casa funerară și și-a rezervat sicriul. Totul a fost hotărât: cartonașele pentru vizitatori, forma vizitei și transportul la biserică. După ce totul a fost spus și făcut, Mary a făcut ceea ce făcea întotdeauna după o sesiune reușită de cumpărături. A mimat aplauze și a spus „ura”. Reprezentantul casei funerare era să cadă de pe scaun.

În acești șase ani am învățat multe lecții prețioase despre viață

Probabil cea mai importantă lecție a fost că cancerul nu este doar un mod de a muri, ci și un mod de a trăi. Am învățat să recunoaștem prietenia adevărată; ne-am dat seama că prietenii noștri cei mai apropiați nu erau doar oamenii pe care îi vedeam foarte des și cu care ieșeam la cină. Uneori am descoperit că și oameni pe care nu îi văzuserăm de ani întregi ne erau prieteni. Foști colegi de clasă, însoțitori din orașele în care locuiserăm și oameni care nu ne erau rude s-au dovedit mult mai prețioși decât cei pe care îi întâlneam zilnic. Nu însemna că nu ne doream prietenii sau că le respingeam sprijinul, ci că am primit ajutor de la acești oameni și am învățat să îl acceptăm.

Oamenii reacționează diferit când află că aveți cancer

Unora li se schimbă tonul vocii. Există prieteni buni care nu pot înfrunta această realitate. Sunt oameni care nu știu ce să spună sau cum să o spună. Nu se puteau preface că nu le păsa de cancer, pentru că li se vedea pe chip, dar tot nu puteau vorbi. Așa că au fugit, iar noi i-am lăsat să plece.

Nu i-am judecat, pentru că și eu fusesem unul dintre ei. Să nu poți fi prieten cu cineva care moare este un fel aparte de eșec. Pentru că nu vei mai avea niciodată șansa de a îndrepta lucrurile. Poate acesta era motivul pentru care am mers alături de Mary mai bine de 30 de ani. Poate încercam să compensez.

Un lucru pe care l-am făcut atât pentru cei care se îndepărtaseră, cât și pentru cei care ne rămăseseră alături, a fost să trimit periodic noutăți despre tratament. Însă aceste relatări vorbeau despre viața pe care o duceam și despre felul în care reușeam să întâmpinăm fiecare zi, nu despre câtă durere aducea începutul zilei sau cât de grea devenea până se încheia. Am făcut-o și pentru ca, atunci când, în cele din urmă, mă întrebau: „Ce mai face Mary?”, să dispară acea stânjeneală întipărită pe chipurile lor, după ce își adunaseră curajul să pună întrebarea.

Mary se descurca foarte bine; descopeream mereu noi lucruri prețioase

Apusurile au devenit mai prețioase și mai impresionante. Ne bucuram de o cină bună și de un vin minunat și plănuiam ca, în cele din urmă, să deschidem o cramă și să lucrăm în podgoriile pe care le cultivam. Am învățat că, atunci când zilele îți sunt numărate, fiecare clipă trebuie să conteze.

În cele din urmă, când a știut că va câștiga, cancerul și-a făcut dansul și turul victoriei și i-a spus lui Mary: „Îmi datorezi cinci ani și îi voi lua pe toți în următoarele două săptămâni”. Pentru mine a fost foarte greu și, desigur, pentru ea și mai greu. Dar când a murit, alături de ea se aflau mult mai mulți decât familia și prietenii. Deveniseră o parte inseparabilă a vieții ei și sunt în continuare, chiar și astăzi. Și a vieții mele...

Textul de mai sus a fost scris de Michael Goodell. Michael Goodell s-a născut pe coasta de est a SUA, a crescut pe coasta de vest și trăiește acum lângă Marile Lacuri, pe cea de-a treia coastă a SUA. Este autorul celor două romane ZENITH RISING și REBOUND și a publicat și volumul de memorii THE WORLD SHIFTED, care povestește experiența soției sale, Mary, cu cancerul. Din fiecare exemplar vândut, 1 $ este donat cercetării cancerului. Cei doi copii adulți ai săi, Emily și Matthew, cultivă struguri și vând vin la Amoritas Vineyards, visul lui Mary care continuă ca moștenire a ei.