Un geniu mort la treizeci de ani: Xavier Bichat și șase sute de autopsii într-un an

Momentul în care rezoluția patologiei a coborât de la organ la țesut (1800-1802)

Cei treizeci de ani ai unui medic născut la 14 noiembrie 1771 și decedat la 22 iulie 1802

Bichat s-a născut la 14 noiembrie 1771 în estul Franței, în regiunea Ain, în satul Thorette . Tatăl său, Jean-Baptiste Bichat, era atât medic, cât și primul său profesor de anatomie în familie — așadar, la fel cum tatăl lui Frances Burney era muzicolog, tatăl lui Bichat l-a învățat de timpuriu medicina pe băiat. Familia s-a mutat la Poncin, în regiunea Rin-Alpi; micul Xavier și-a primit acolo prima educație.

În 1782, la 11 ani, s-a înscris la colegiul din Nantua, iar în 1790 la seminarul Saint-Irénée din Lyon, pentru studii de filozofie și retorică. În aceeași perioadă, doi chirurgi din Lyon, Marc-Antoine Petit și Jean-Marie Viricel, au preluat responsabilitatea formării sale în anatomie și chirurgie. Dar decizia care i-a schimbat viața lui Bichat a fost luată în 1793: s-a mutat din Lyon la Paris. Franța se afla în haos revoluționar, perioada Terorii nu se încheiase încă, dar Parisul continua să fie centrul științific al Europei.

La Paris, Bichat a devenit asistentul celui mai strălucit chirurg al epocii sale, Pierre-Joseph Desault(1738-1795). Desault era chirurgul-șef al Spitalului Hôtel-Dieu; deschisese noi drumuri în ortopedie și chirurgia traumatologică și conducea cea mai mare școală de observații chirurgicale din Paris. Timp de doi ani, alături de el, Bichat a cunoscut cea mai intensă practică pariziană de anatomie, observație clinică și anatomie patologică. Când Desault a murit subit în 1795, lui Bichat i-a revenit sarcina de a încheia lucrările neterminate ale profesorului: să publice memoriile chirurgicale ale lui Desault, să adune dosarele rămase și să conducă școala sa. Era o povară copleșitoare pentru un medic de numai 24 de ani.

Din 1797, Bichat a început să predea pe cont propriu. Tinerii medici din Paris veneau în număr mare la el; cursurile sale au devenit atât de populare încât amfiteatrele Hôtel-Dieu nu mai erau suficiente, iar el a organizat clase private în propria casă. În 1799, tot din inițiativa sa, a fondat Société Médicale d'Émulation— o comunitate de tineri medici pentru ridicarea standardelor profesionale. Domeniul principal de activitate era stabilit: refacerea legăturii dintre anatomie și patologie.

Ritmul de lucru extraordinar al unui patolog fără microscop

Din 1799, Bichat a abandonat chirurgia și s-a dedicat cu normă întreagă cercetării anatomice. Morga Hôtel-Dieu era laboratorul său. O cifră greu de crezut pentru cititorul de astăzi: aproximativ 600 de autopsii într-un singur an. Aceasta înseamnă, în medie, disecția a două corpuri umane pe zi — dimineața cursuri clinice, după-amiaza autopsii, seara scris și citit. În spatele acestui ritm stăteau trei lucruri: decesele neîncetate din spitalele aglomerate ale Parisului de după Revoluție, capacitatea de muncă evident extraordinară a lui Bichat și o obsesie care îi ocupase mintea — unde își are sediul boala?

Bichat cunoștea răspunsul lui Morgagni din 1761: boala își are sediul în organ. Dar a văzut că acest răspuns nu era suficient. Diferite părți ale aceluiași organ erau susceptibile la boli diferite. Cancerul gastric începea adesea în regiunea pilorică, dar rareori în corpul stomacului; cancerul hepatic apărea fie sub forma unor noduli răspândiți în întregul organ, fie într-o formă care înconjura căile biliare. În timp ce tuberculoza pulmonară afecta alveolele, cancerul pulmonar se localiza în arborele bronșic. Așadar, întrebarea care parte a organului este bolnavă? era mai precisă decât întrebarea lui Morgagni — și pentru a răspunde trebuia privit la un nivel inferior celui al organului.

Aici se afla contribuția esențială a lui Bichat: țesutul este unitatea structurală a organului. Un organ este o combinație de țesuturi diferite într-o anumită arhitectură; același tip de țesut poate exista în organe diferite, iar o boală este de obicei legată de țesut, nu de organ. De exemplu, „boala membranelor seroase” — peritoneu, pleură, pericard — era manifestarea aceluiași țesut în organe diferite. Tuberculoza era boala membranelor seroase (pericardită, peritonită și pleurită deodată), pneumonia a țesutului alveolar, hepatita a parenchimului hepatic. Acesta este un principiu fundamental pe care mai târziu Virchow (Ziua 87) și patologia moleculară modernă aveau să îl accepte și în versiuni cu rezoluție mai fină: același tip de țesut are același tipar de îmbolnăvire.

O histologie clasificată fără microscop

Între 1800-1801, Bichat și-a publicat cele trei lucrări fundamentale: Traité des membranes en général et de diverses membranes en particulier (Tratat despre membrane în general și despre diferite membrane în particular, 1800), Recherches physiologiques sur la vie et la mort (Cercetări fiziologice asupra vieții și morții, 1800) și capodopera sa, Anatomie Générale appliquée à la physiologie et à la médecine (Anatomie generală aplicată fiziologiei și medicinei, 1801). Aceasta din urmă era o lucrare monumentală în patru volume, în care au fost clasificate sistematic 21 de tipuri de țesut pe care Bichat le distingea cu ochiul liber, prin fierbere, reacții acide/bazice și disecție mecanică.

Ceea ce surprinde în această listă, privită cu ochii de astăzi, este că Bichat nu a folosit niciun microscop. De fapt, Bichat nu avea încredere în microscop — îl considera un instrument necontrolat, înșelător. La începutul anilor 1800, instrumentele microscopice nu rezolvaseră încă problema „aberației cromatice” (deviația culorilor); aceasta producea inele colorate și neclaritate în imagine. Pentru o corecție optică adecvată avea să fie necesară așteptarea invenției obiectivului acromatic de către Joseph Jackson Lister (tatăl lui Joseph Lister, părintele antisepsiei chirurgicale) în anii 1830. Afirmația lui Bichat „nu am încredere în microscop” era, în 1800, un raționament științific rezonabil. Instrumentul în sine nu era încă un mijloc fiabil pentru anatomia patologică.

Metodele pe care Bichat le folosea pentru a distinge țesuturile pot fi considerate astăzi precursoarele histochimiei : fierberea (schimbarea consistenței prin denaturarea proteinelor), tratarea cu acid (reacții ale colagenului și elastinei), tratarea cu baze, uscarea, prăjirea, solvenții precum eterul și alcoolul. Fiecare țesut răspundea diferit la acești stimuli, iar Bichat a înregistrat sistematic aceste diferențe. Prin urmare, descrierea a 21 de tipuri de țesut este o taxonomie bazată pe observarea sistematică a proprietăților chimico-mecanice .

Influența patologiei tisulare asupra oncologiei

Lucrările lui Bichat nu erau axate direct pe oncologie; el era fiziolog și anatomist și era interesat de teoria generală a bolii. Dar cadrul descris de el a pregătit terenul pentru înțelegerea cancerului în secolul următor. Câteva consecințe importante:

În primul rând, investigarea originii tisulare a tumorii. Când Morgagni spunea „cancer gastric”, se referea la un organ; după Bichat, medicii au început să întrebe „care țesut al stomacului este bolnav?”. Acesta este precursorul filozofic al distincției dintre carcinom (de origine epitelială) și sarcom (de origine mezenchimală) pe care Wilhelm Waldeyer avea să o facă în 1867 (Ziua 90). Ideea că un carcinom ia naștere dintr-o celulă epitelială este continuarea plasării structurilor asemănătoare epiteliului, numerotate 10-15 dintre cele 21 de țesuturi ale lui Bichat, într-o categorie separată.

În al doilea rând, interpretarea centrată pe țesut a tiparului de răspândire anatomică a tumorii. Bichat a observat tiparul comun de îmbolnăvire al membranelor seroase (peritoneu, pleură, pericard): carcinomatoza peritoneală, metastaza pleurală, revărsatul pericardic — toate sunt reacții canceroase similare ale țesutului seros. Oncologia modernă folosește și astăzi acest concept: descrieri precum „răspândire peritoneală, revărsat pleural” păstrează categoriile pe care Bichat le-a stabilit acum 200 de ani.

În al treilea rând, fundamentul teoretic care a dus la conceptul de diagnostic histopatologic. Când microscopul a intrat în patologie după anii 1830 — în urma obiectivului acromatic al lui Joseph Jackson Lister — patologii au căutat corespondentul microscopic al fiecăruia dintre cele 21 de țesuturi ale lui Bichat. Când Johannes Müller a publicat în 1838 (Ziua 81) descrierile microscopice ale tumorilor, cadrul de clasificare folosit se baza în mare măsură pe categoriile tisulare ale lui Bichat. Clasificarea histopatologică modernă a tumorilor (atlasul tumoral WHO) este construită în continuare pe conceptul de țesut al lui Bichat.

Sfârșitul neașteptat al științei

224 de ani de la doctrina tisulară la histopatologia modernă

Cele 21 de tipuri de țesut definite de Bichat în 1800-1801 sunt abordate astăzi, în histologia modernă, într-o taxonomie diferită — în esență, patru grupe principale: țesut epitelial, țesut conjunctiv (inclusiv os și cartilaj), țesut muscular și țesut nervos. Clasificarea modernă se bazează pe observația microscopică și structura celulară; clasificarea lui Bichat cu ochiul liber este mai grosieră, dar construită în fond după aceeași logică. Categoria sa de „membrană seroasă” este interpretată în histologia modernă ca un singur tip de epiteliu (mezoteliu); categoria „membrană mucoasă” cuprinde diferite tipuri de epiteliu (cilindric, pavimentos stratificat etc.). În interpretarea modernă, unele categorii ale lui Bichat se reunesc, altele se separă; dar ideea fundamentală rămâne: țesutul, nu organul — unitatea taxonomică a bolii.

Chiar și oncologia moleculară de astăzi păstrează acest principiu. Un cancer pulmonar nu este pur și simplu „cancer pulmonar”: carcinomul scuamos, adenocarcinomul, carcinomul cu celule mici, carcinomul cu celule mari — fiecare este tumora unei origini tisulare diferite (epiteliu bronșic versus epiteliu alveolar versus celulă neuroendocrină) și necesită un profil terapeutic diferit. Această distincție este continuarea modernă a diferențierii țesuturilor făcută de Bichat în 1800.

Același oraș, același deceniu, două vieți diferite

Aici trebuie menționată o coincidență istorică interesantă care unește ultimele trei zile ale seriei. Bichat din Ziua 73 a murit în Parisul în care eroina Zilei 71, Frances Burney, a fost operată (mastectomia pariziană din 1811); moartea lui Bichat survenise cu exact nouă ani înainte . Perioada în care Burney a locuit la Paris, 1801-1812, coincide cu timpul imediat de după moartea lui Bichat. Baronul Larrey și Antoine Dubois, care au operat-o pe Burney, erau contemporani cu Bichat — în special Larrey ar fi putut face parte din grupul care a participat la funeraliile lui Bichat (nu este sigur, dar este probabil din perspectiva epocii și a relațiilor profesionale). Dubois era, la rândul său, contemporanul lui Bichat la Hôtel-Dieu, iar cursurile clinice ale acestuia erau un punct de referință pentru toți chirurgii de frunte ai Parisului.

Burney nu a putut spune în scrisoarea sa ce era țesutul îndepărtat la operația din 1811 — deoarece patologia epocii nu ajunsese încă la maturitate. Dar dacă aceeași tumoră s-ar fi aflat în mâinile lui Bichat, dacă ar fi putut-o deschide și examina — asemănările structurale dintre tumora gastrică schiroasă și tumora mamară schiroasă, interacțiunea dintre țesutul fibros și cel glandular, reacția țesutului limfatic din jur —, Bichat ar fi clasificat-o probabil în cadrul său cu 21 de țesuturi. Însă nu a avut timp să facă acest lucru. Cu nouă ani înainte de operația lui Burney din 1811, Bichat murise la 30 de ani; totuși, o parte din atmosfera intelectuală a medicilor care au operat-o pe Burney se datora doctrinei tisulare a lui Bichat.

Acest articol reprezintă Ziua 73 a seriei Istoria cancerului în 365 de zile. Lanțul rezoluției patologiei se întinde de la doctrina tisulară a lui Bichat la patologia microscopică, patologia celulară și patologia moleculară; verigile următoare ale acestui lanț vor fi tratate în cadrul lui Müller (Ziua 81), al teoriei celulare Schwann-Schleiden (Ziua 84), al lucrării Cellularpathologie a lui Virchow (Ziua 87) și al distincției carcinom-sarcom a lui Waldeyer (Ziua 90). Articolul a fost pregătit dintr-o perspectivă de popularizare a istoriei și nu conține indicații pentru tratament medical.