Mergi la conținut
Prof. Dr. Mustafa Özdoğan · Medic oncolog

Un punct de cotitură: drumul unei tinere de la fobia de ace la recâștigarea propriei vieți

Un punct de cotitură: drumul unei tinere de la fobia de ace la recâștigarea propriei vieți

Într-o dimineață rece și cenușie de noiembrie, am primit un telefon de la un medic despre o pacientă de 26 de ani cu un ganglion limfatic foarte mărit la nivelul gâtului, care refuza investigațiile din cauza unei fobii severe de ace. Pacienta dorea să mă întâlnească pentru a discuta opțiunile de tratament pentru un presupus limfom.

Nu eram sigură la ce să mă aștept la prima întâlnire, deoarece își anulase programarea de câteva ori, iar asistentele spuneau că plângea în hohote, fără să poată fi consolată, chiar și când i se măsura tensiunea arterială, temându-se până și de manșeta de plastic închisă la culoare înfășurată în jurul brațului.

Totuși, când am intrat în cabinet, Carla era calmă și bine dispusă. Mama și soțul ei erau alături. M-a întâmpinat spunând: „Hei, doctore, am auzit că mă vei vindeca”. Treptat, s-a conturat povestea despre cum observase ganglionii, creșterea lor progresivă și durerea pe care o provocau. A spus că inițial pusese umflăturile de la gât pe seama unei răceli, dar, când au continuat să crească, începuse să suspecteze ceva mai grav. În ciuda îngrijorării, Carla nu îndrăznise să consulte un medic, știind că acest lucru avea să ducă la investigații.

La acea primă consultație, pentru a controla durerea severă de la nivelul gâtului, Carla avea nevoie de analgezice opioide. Ganglionii măriți și edemul de la nivelul gâtului se extindeau până la o parte a pieptului, acea zonă a corpului devenind roz intens. În rest, pielea ei era palidă, iar părul șaten tern forma un smoc în contrast cu ochii albaștri vii; avea adesea un zâmbet tremurător. Pe brațe și pe spate se întindeau tatuaje colorate cu păsări, copaci și soare, iar pe față avea câteva piercinguri argintii strălucitoare. Purta un tricou alb simplu și pantaloni negri elastici. Când am măsurat cel mai mare ganglion palpabil de sub braț, a spus ironic: „Pe acesta mare îl numesc «Bubba»”.

Am vorbit despre necesitatea unui diagnostic înainte de tratament. Carla mi-a spus: „Nu există nicio șansă să-mi înfigeți un ac în corp dacă nu mă adormiți mai întâi”. A exprimat un fatalism surprinzător: „Nu mi-e frică de moarte; sunt pregătită să plec dacă trebuie.” Credea că pacienții suferă adesea de pe urma chimioterapiei fără să obțină vreun beneficiu și că, pur și simplu, mor din cauza bolii. Mama ei, o femeie înaltă cu degete pătate de tutun și cu același păr șaten ca al Carlei, și soțul ei, un tânăr slab cu păr negru, încercau să o convingă fără să-și ascundă frustrarea. La un moment dat, mama a izbucnit: „Carla, chiar nu am timp pentru asta. De ce trebuie să fii mereu atât de încăpățânată?” Am urmărit în tăcere certurile dintre soți, întrebându-mă cum fusese crescută Carla și cum era viața ei acasă.

Am discutat pașii următori ai îngrijirii. Carla a acceptat ca, sub anestezie generală, să i se efectueze o biopsie excizională. Pentru tomografia computerizată am programat împreună o analiză de sânge și montarea unui cateter venos cu port, însă Carla a intrat de două ori în panică și, încremenită de teamă când a văzut cateterul cu port, a fugit din sala de operație. Nici lidocaina topică, nici sedativele, nici asigurările repetate ale personalului din sala de operație nu au ajutat. În cele din urmă, la a treia încercare, Carla a stabilit o legătură cu un anumit anestezist, care a reușit să o liniștească.

Încă de la început mă surprinsese frica de ace a Carlei, în ciuda numeroaselor ei piercinguri și tatuaje. Când am observat unul dintre tatuajele sale mai elaborate, o pasăre cardinal cu aripile întinse, am întrebat-o despre acest lucru. Atunci mi-a spus: „Știu că oamenii se întreabă cum am reușit să mi le fac, dar, cumva, este diferit. Când îmi fac un desen sau un piercing nou, chiar nu simt. Nu pot explica, dar nu mă doare deloc.”

I-am cerut unei colege psihiatre să o evalueze pe Carla pentru fobia de ace. La început, ședințele au mers bine, dar, când psihiatrul a încercat să pună sub semnul întrebării unele convingeri ale ei despre tratamente și intervenții, Carla s-a închis în fața a ceea ce descria drept o atitudine ostilă și interogativă. A refuzat să mai participe la ședințele următoare.

Am vorbit frecvent despre lucrurile care duceau spre stabilirea diagnosticului. Carla avea multe întrebări și simptome și avea mare nevoie de reasigurare. Nu puteam construi un plan de tratament până la stabilirea diagnosticului și au fost momente în care mi-a fost greu să-mi ascund frustrarea și sentimentul tot mai puternic de neputință. Fiind singurul medic responsabil de ea, am dat telefoane în numele ei, rugând consultanții și personalul spitalului să ajute la multiplele încercări de biopsie. În timp ce eram ocupată cu alți pacienți complecși, diagnosticați cu cancer și care aveau nevoie de atenția mea, mă simțeam adesea frustrată de timpul și energia mintală pe care le cerea îngrijirea Carlei. Din fericire, apelurile mele către colegi au fost întâmpinate, de obicei, cu înțelegere și dorință de ajutor.

Biopsia ne-a confirmat suspiciunile. Carla avea un limfom Hodgkin avansat, cu volum tumoral mare, și avea nevoie de chimioterapie. Reacțiile adverse nu o îngrijorau la fel de mult ca posibilitatea durerii. Din fericire, la începutul tratamentului avea un cateter venos cu port, pe care îl proteja cu îndârjire.

Carla a tolerat bine tratamentul, iar masele ganglionare s-au micșorat. O examinare prin tomografie cu emisie de pozitroni (PET) a confirmat răspunsul după două cicluri, însă pe ecran existau încă zone luminoase, în nuanțe de galben și roșu, unde boala era activă. La sfârșitul tratamentului, acești tăciuni s-au reaprins, iar limfomul Carlei și-a continuat progresia insidioasă, în ciuda chimioterapiei de salvare și a transplantului de celule stem.

Am stat împreună în sala de chimioterapie luminată de soarele de la sfârșitul primăverii, când i-am dat vestea pe care o bănuia deja după ce observase o nouă umflătură pe piept. I-am spus că boala ei nu mai putea fi vindecată, dar că speram să o putem controla mult timp cu tratamente mai noi. Carla a tăcut, cu capul plecat, împodobit acum cu o eșarfă subțire, cenușie, în locul părului șaten. După câteva minute, a ridicat privirea cu ochii în lacrimi, a inspirat adânc și a întrebat care sunt pașii următori.

Câteva zile mai târziu, am aflat de la asistentul nostru social că, după ce fusese agresată de soț, Carla chemase poliția. Vestea a fost tulburătoare pentru mine. M-am gândit la momentele din lunile precedente în care scurtasem discuțiile cu Carla și o împiedicasem să povestească ce se întâmpla acasă, fiind ocupată cu un telefon de pe secția de spital sau cu o coadă tot mai mare de pacienți. Era profund zdruncinată și hotărâse să-și părăsească soțul. M-am îngrijorat pentru sănătatea ei și pentru felul în care aceste evenimente recente aveau să-i afecteze îngrijirea. Totuși, a continuat să se implice, a venit la investigațiile și consultațiile programate și s-a întâlnit cu consilierii noștri pentru sprijin continuu. Mi-a spus că echipa de la centrul oncologic era ca o familie nouă pentru ea.

De curând, Carla a început imunoterapia și răspunde bine la tratament. Limfadenopatia s-a redus, iar ea este mai optimistă decât fusese de multă vreme. Privește spre viitor și se gândește să devină părinte de plasament. Vine cu grijă la consultații împreună cu prietenii care alcătuiesc noua sa rețea de sprijin. Acum, la 4 ani de la diagnostic, are o energie reînnoită și o maturitate liniștitoare. Știe că imunoterapia nu îi va oferi o vindecare completă și înțelege că ar putea muri din cauza bolii, dar este totuși plină de speranță și mi-a spus recent cât de fericită este. Are un port funcțional pentru recoltări ușoare de sânge și, când și-a recăpătat imunitatea necesară după transplant, a acceptat să facă lucruri la care nu s-ar fi gândit înainte de boală.

Drumul Carlei prin cancer a fost un punct de cotitură important în viața ei. Confruntată cu un diagnostic oncologic devastator și cu sfârșitul căsniciei, și-a deschis o cale nouă înainte. Cred că experiența Carlei întruchipează reorientarea și asumarea propriei vieți la care se referă Ronald Epstein în cartea sa „A participa” (Attending). Potrivit lui Epstein, pacienții încearcă adesea să dea un sens bolii lor, iar unii o pot vedea chiar ca pe o ocazie pentru un nou început. Pentru adulții tineri, această înțelegere poate fi și mai importantă, deoarece diagnosticul de cancer apare adesea în momente cruciale și poate influența viața dincolo de boală și tratament. Suleika Jaouad a exprimat viu acest lucru când și-a povestit propria experiență cu leucemia pe când avea 20 și ceva de ani: „Atâta cruzime și frumusețe amestecate au făcut din viața mea un peisaj ciudat, discordant. Mi-au lăsat o conștientizare care îmi bântuia marginile privirii – totul ar putea dispărea dintr-odată – dar mi-au oferit și un ochi de bijutier.”

Îngrijind-o pe Carla și continuând să o sprijin în ciuda dificultăților, a eșecurilor și a contradicțiilor, am învățat să accept mai mult incertitudinea și neputința. Am învățat valoarea efortului colectiv al unei echipe pentru a gestiona cazurile complexe, deoarece nu putem face acest lucru singuri. Am învățat și să rămân curioasă când întâmpin frustrare. Prin curiozitate, am reușit să văd cu claritate umanitatea Carlei, cu toată frumusețea ei discordantă.

În cele din urmă, am înțeles că există mulți factori dincolo de biologia bolii pe care nu îi putem controla, precum circumstanțele personale și situaționale, reziliența unui pacient și adaptarea la multiplele provocări ale unei boli grave. Cred că, indiferent de obstacole, ține de noi să fim blânzi, consecvenți și să facem tot ce putem pentru a păstra relațiile. A aduce bunătate și profunzime a legăturii umane în îngrijirea clinică poate oferi mai mult decât dorința de vindecare. În cazul Carlei, mă întreb dacă forța relațiilor și a sprijinului primit prin echipa noastră a ajutat-o să-și adune curajul de a se reorienta și să-și recâștige viața cu îndrăzneala pe care a arătat-o.

Surse

Wadhwa, D. (2021). Turning Point. Journal of Clinical Oncology

Cerere de programare

IA DROZDOGAN

Să explorăm acest articol împreună

Pune întrebări despre articol și citește răspunsurile alături de sursele publicate pe site.

IA DROZDOGAN

Asistentul Drozdogan

Un punct de cotitură: drumul unei tinere de la fobia de ace la recâștigarea propriei vieți

Pune întrebări despre articol și citește răspunsurile alături de sursele publicate pe site.

Informații despre conversație și confidențialitate

Asistentul Drozdogan răspunde în această conversație. Administratorii autorizați o pot verifica pentru calitate. Nu divulga informații personale.

Răspunsurile folosesc infrastructura OpenAI. Întrebările și răspunsurile sunt prelucrate de acel serviciu; conversațiile sunt stocate pe site-ul nostru. Nu divulga date de identificare, de contact sau informații personale de sănătate.

0 / 1000

Doar pentru informare; fără diagnostic personal sau recomandări de tratament.

Articole conexe

Explorează alte articole despre acest subiect.

Rămâi informat

Primește articole noi și noutăți științifice prin email.

Google Analytics funcționează pe paginile publice independent de această fereastră și poate utiliza cookie-uri analitice. Alegerea de aici controlează doar serviciile externe.