Antipsihoticele, 1950 – tratamentul medicamentos al tulburărilor psihice

Potrivit psihiatrului britanic Trevor Turner, antipsihoticul clorpromazină ar trebui considerat una dintre cele mai mari descoperiri medicale. Turner scrie: 

„Fără descoperirea clorpromazinei, am putea fi încă în acea epocă deplorabilă în care rolul îngrijitorului semăna cu cel al unui paznic de grădină zoologică. Clorpromazina poate fi privită ca un medicament care permite comunicarea dintre pacient și cei care îl îngrijesc, un fel de «penicilină psihologică» .”

Antipsihoticele sunt folosite în tratamentul persoanelor cu psihoză care prezintă procese de gândire anormale în schizofrenie și tulburări bipolare, precum idei delirante sau halucinații. Primul antipsihotic, clorpromazina, a fost descoperit aproape întâmplător. După sinteza ei în 1950 de către chimistul francez Paul Charpentier, chirurgul francez Henri Laborit a testat-o pentru a vedea dacă ajută la reducerea anxietății pacienților operați. Cercetările sale au atras atenția psihiatrilor francezi Pierre Deniker și Jean Delay. Testând medicamentul la pacienți incontrolabili, care își făceau rău, aceștia au observat îmbunătățiri surprinzătoare la mulți pacienți cu idei delirante și halucinații.

Mulți pacienți cu idei delirante și halucinații au avut îmbunătățiri surprinzătoare cu clorpromazină. În 1954, clorpromazina (denumirea comercială Thorazine) a fost aprobată în SUA. Până în 1964 fusese utilizată de aproximativ 50 de milioane de persoane din întreaga lume. Numărul persoanelor internate în spitale psihiatrice a început să scadă dramatic, iar tratamente mai vechi ale schizofreniei, precum șocul insulinic și terapia electroconvulsivantă, au fost folosite mai rar. Din păcate, ca multe medicamente, clorpromazina avea și reacții adverse, precum tremor muscular și tulburări de mișcare. 

Clozapina este precursoarea generațiilor mai noi de antipsihotice. Reduce riscul tulburărilor de mișcare, dar are și alte reacții adverse. Totuși, așa cum s-a subliniat la început, antipsihoticele au schimbat în bine destinul persoanelor cu psihoză sau schizofrenie într-un mod fără precedent în istorie.

Toate antipsihoticele au tendința de a bloca, în sistemul nervos central, receptorii dopaminei (un neurotransmițător implicat în motivație și mișcările voluntare).

Experții în sănătate Joe și Teresa Graedon scriu: 

„Cu sute de ani în urmă, oamenii cu boli mintale erau arși de vii, iar la începutul secolului al XX-lea, unii pacienți cu schizofrenie erau lobotomizați cu un spărgător de gheață. Într-un asemenea mediu barbar au fost dezvoltate primele antipsihotice.”

Descrierea imaginii articolului: Ilustrații cu pisici ale pictorului britanic Louis Wain (1860-1939). Unii psihologi susțin că schizofrenia lui Wain ar fi influențat unele dintre ilustrațiile sale cu pisici sălbatice.

Personalități istorice menționate în articol: Jean Delay (1907–1987), Henri Laborit (1914–1995), Pierre Deniker (1917–1998)

• Subiectul anterior: Mamografia, 1949 – imagistica țesutului mamar
• Subiectul următor: Celulele HeLa, 1951 – primele celule umane nemuritoare