Factorul din lapte al lui Bittner (1936): tumora mamară a șoarecelui prin lapte și descoperirea MMTV

Factorul din lapte: John Bittner și tumora mamară la șoarece

Mama sau ereditatea?

Închipuiți-vă un pui de șoarece nou-născut, de câteva ore, cu ochii încă închiși, roz și fără păr. Este mutat dintr-o cușcă în alta, lângă o cu totul altă mamă. Pentru un observator din afară e o manevră lipsită de însemnătate. Dar ea avea să zdruncine ipoteza dominantă a vremii despre originea bolii. Experimentul din centrul acestui text se sprijină pe o mișcare atât de discretă.

La Jackson Laboratory din Bar Harbor, șoarecii proveneau din linii păstrate pure prin împerecherea frate-soră de-a lungul generațiilor. În unele linii majoritatea femelelor dezvoltau tumori mamare odată cu vârsta; în altele, ele erau rare. Diferența era clară, iar cei mai mulți cercetători, potrivit unei relatări secundare, o considerau genetică: toți voiau să studieze genele.

Experimentele de încrucișare au tulburat acest tablou. Clarence Little, directorul fondator al laboratorului, a raportat în Science, la 17 noiembrie 1933, o influență extracromozomială; la Amsterdam, Korteweg descria în aceiași ani un factor asemănător. Murray și Little au publicat în 1935 rezultatele încrucișărilor reciproce. Potrivit unei sinteze istorice, soarta descendenților depindea mai mult de linia mamei decât de a tatălui, iar greutatea factorului extracromozomial era de șase ori mai mare decât a celui cromozomial. Influența mamei putea veni pe două căi: prin ovul sau, după naștere, prin ceva care trecea din corpul ei la pui. A doua cale a verificat-o Bittner.

Până când agentul a primit un nume

Ce era agentul? Potrivit unei surse, în 1945 Andervont a fost primul care a sugerat că ar putea fi un virus. În 1947 Mühlbock a folosit același cuvânt, cu semn de întrebare, într-un raport anual. Prima urmă vizuală a venit în 1948. Porter și Thompson au examinat la microscopul electronic celule epiteliale cultivate din tumori mamare ale șoarecilor C3H, o linie cu frecvență mare a tumorilor. În trei din șase tumori au văzut o particulă sferică asociată celulelor: un centru dens de aproximativ 75 de milimicroni, întreaga particulă având în medie 130. Autorii au fost prudenți: constatările erau „concordante” cu ideea că particulele reprezintă agentul din lapte. Era concordanță, nu dovadă; rezultatele trebuiau încă verificate în țesuturi lipsite de agent.

Următorii douăzeci de ani au fost ani de denumire și de triere. Între 1962 și 1969 Bentvelzen a separat aceste virusuri în MTV-S (virusul Bittner), MTV-L și MTV-P (virusul Mühlbock). În 1969 a arătat și că virusul infecțios poate fi transmis prin celulele germinale; adică virusul se putea stabili în ADN-ul gazdei sub forma unei copii numite „provirus” și putea trece din generație în generație. Așa că întrebarea anilor 1930, „gene sau lapte?”, a primit răspunsul „amândouă”: același virus putea călători prin lapte și putea fi și moștenit. La începutul anilor 1970, descoperirea reverstranscriptazei a permis clasificarea agentului ca retrovirus. Astăzi se numește virusul tumorii mamare a șoarecelui, pe scurt MMTV.

1982: când virusul se așază lângă o genă

În 1982, în revista Cell, Nusse și Varmus au raportat că multe tumori provocate de MMTV la șoarece purtau ADN-ul virusului integrat în aceeași regiune a genomului gazdei. Detaliul era un indiciu mare: virusul nu se așeza la întâmplare, ci lângă o genă a gazdei comună tumorilor, și o influența. Pe scurt, un virus putea ateriza lângă o genă și o putea face să lucreze mai mult decât normal. În anii următori gena a devenit cunoscută sub numele de Wnt1. Agentul căutat în lapte în 1936 a dus astfel, după o jumătate de secol, și la descoperirea unei gene a cancerului: virusul nu era doar o cauză a tumorii, ci și o rachetă luminoasă care arăta unde se află gena. Povestea întreagă a erei oncogenelor o vom spune în zilele următoare ale seriei.

Ce mai rămâne azi din această poveste?

Această poveste nu are o legătură specială verificată cu Turcia; lecția generală este aceasta: îngrijorarea „se poate transmite cancerul prin lapte?” poate renaște în orice societate. Pacienții și familiile lor întreabă adesea: „acest cancer este ereditar sau contagios?” Povestea lui Bittner arată și de ce această întrebare nu se poate lămuri cu un simplu da sau nu: ereditatea, hormonii și mediul se pot împleti. Răspunsul este că un studiu pe șoareci nu poate fi transferat omului. Recomandările despre alăptare se sprijină nu pe experimente pe șoareci, ci pe datele umane ample de mai sus: alăptarea este unul dintre factorii care scad riscul de cancer de sân.

Acest text este ziua 108 din seria „365 de zile de istorie a cancerului”. În 1936, la Jackson Laboratory, John Bittner a schimbat puii între linii de șoareci cu risc ridicat și cu risc scăzut și a arătat că predispoziția la tumori mamare poate fi transmisă nu doar prin gene, ci și printr-un agent transmis în timpul alăptării. Acest agent a fost recunoscut ulterior ca virusul tumorii mamare a șoarecelui (MMTV). Aceste constatări au fost obținute la șoareci; nu există dovezi că laptele uman transmite cancer, iar potrivit datelor umane alăptarea se asociază cu un risc mai mic de cancer de sân. Textul este pregătit dintr-o perspectivă istorico-populară; nu conține îndrumări de diagnostic sau tratament, iar pentru propria sănătate vă recomandăm să consultați medicul. Datele și informațiile se sprijină pe Bittner 1936, Porter-Thompson 1948, Nusse-Varmus 1982, Collaborative Group 2002 și surse conexe; detaliile care se sprijină pe surse secundare sunt menționate în notele de verificare a faptelor.