Mergi la conținut
Prof. Dr. Mustafa Özdoğan · Medic oncolog

Fața canceroasă a unei gene normale: Stehelin, Varmus, Bishop și originea celulară a oncogenei, 1976

Fața canceroasă a unei gene normale: Stehelin, Varmus, Bishop și originea celulară a oncogenei, 1976
În acest articol

Fața canceroasă a unei gene normale: Stehelin, Varmus, Bishop și originea celulară a oncogenei, 1976

Perioada: 1969-1989 (de la ipoteza lui Huebner și Todaro, prin experimentul din 1975-76 și lucrarea din Nature, până la Premiul Nobel din 1989)
Locul: San Francisco (Universitatea din California, UCSF) și Los Angeles; unul dintre coautori din Villejuif, Franța

În ziua 159 am văzut ideea de a da un medicament după operație; astăzi întoarcem întrebarea: de unde vine ceea ce pornește un cancer? În ziua 97 am povestit sarcomul de găină al lui Rous din 1911 și am numit gena src; întrebarea acelei zile a rămas deschisă: gena care face canceroasă virusul lui Rous aparținea virusului sau virusul o luase de undeva? Așa cum am promis în caseta „mâine” din ziua 159, am verificat astăzi, la surse, citarea lucrării din Nature, datele ei și motivarea Premiului Nobel din 1989. Răspunsul a fost că gena cancerului nu era o invenție a virusului, ci o copie a unei gene care trăiește în celulele proprii ale găinii.

— O IPOTEZĂ ȘI O SONDĂ —

De unde venise gena virusului?

Spre anii 1960, virusul sarcomului Rous era un sistem experimental bine cunoscut. Potrivit unui comentariu al lui Vogt din 1988, Hanafusa și colegii arătaseră în 1963 că virusul Rous era defect, adică nu producea urmași infecțioși, dar putea totuși să transforme celula; aceasta sugera că unele gene nu erau necesare pentru transformare și că genomul viral ar putea purta o „informație de cancer” specială. Vogt scrie că aceasta anunța descoperirea ulterioară a oncogenelor. Potrivit paginii istorice a Bibliotecii Naționale de Medicină (NLM), în 1970 a fost identificată oncogena virusului Rous, SRC; pagina nu spune cine a făcut-o.

În 1969, Robert Huebner și George Todaro de la NIH publicaseră în PNAS (volumul 64, paginile 1087-1094) ipoteza „virogenă-oncogenă”: celulele vertebratelor poartă informația pentru producerea virusurilor ARN de tip C; această informație include oncogene celulare care provoacă transformarea; carcinogenii, radiația și îmbătrânirea acționează trezind aceste oncogene înnăscute și duc la cancer. După propria evaluare a lui Huebner din 1981, ideea a fost controversată de la început. De aceea o prezint nu ca „confirmată”, ci ca „un precursor testat parțial mai târziu”; mai jos scriu separat ce a rămas.

Potrivit conferinței Nobel a lui Bishop din 1989, grupul său a început lucrul la src celular în 1972-73; scopul nu era să caute originea oncogenelor, ci să testeze ipoteza oncogenei virale. Cheia tehnică au fost mutantele lui Peter Vogt ale virusului Rous, defective în transformare (Varmus dă izolarea lor ca fiind din 1971): aceste mutante pierduseră regiunea src. Potrivit conferinței lui Varmus, Dominique Stehelin, asociat cu o adresă din Villejuif, Franța, a ales exact acea regiune lipsă pentru a produce o sondă radioactivă de ADN (ADNc) și a incubat-o cu ADN normal de găină.

11 martie 1976

Urma lui „src” în ADN-ul normal de găină

Lucrarea lui Stehelin, Varmus, Bishop și Vogt a apărut în Nature la 11 martie 1976: „DNA related to the transforming gene(s) of avian sarcoma viruses is present in normal avian DNA” (volumul 260, paginile 170-173). Data la care lucrarea a ajuns la revistă a fost citită ca 10 noiembrie 1975, iar data acceptării ca 2 ianuarie 1976. Sonda fusese făcută din tulpina Prague-C și reprezenta aproximativ 16% din genom (circa 1.600 de nucleotide). S-a legat de ADN de găină, prepeliță, curcan și rață în proporție de circa 45-52%; de ADN de emu în proporție de 24%; și de ADN de timus de șoarece și de vițel sub 5%. Temperatura de topire a duplexului dintre ADN-ul celular și sondă a fost de 77 °C la găină și 81 °C la provirus; această diferență corespundea unei nepotriviri de baze de circa 3%, iar la alte păsări de circa 5-8%. Autorii au scris că secvența asemănătoare se află într-o singură copie sau în câteva în genomul haploid, că secvența pare să fi apărut și să se fi diferențiat în cursul speciației păsărilor și că gena virală de transformare ar putea proveni, în parte sau în totalitate, din genomul găinii (sau al unei specii înrudite); funcția secvenței era necunoscută și putea fi structurală sau reglatoare.

Am citit aceasta cu un instrument de rezumare; tabelele și figurile tipărite ale lucrării nu le-am văzut direct, iar cifrele sunt valorile transmise de acest rezumat.

Proto-oncogena

O genă din celula normală, implicată în reglarea creșterii și a diviziunii; forma ei modificată sau hiperactivă poate împinge celula spre cancer. Forma purtată de virus se numește v-src, forma normală proprie a celulei c-src. Potrivit lui Bishop, termenul a fost la început „oncogenă celulară”; el a numit-o „proto-sarc”, ales ca un omagiu adus ideei de provirus a lui Temin (ziua 149); „proto-oncogenă” s-a impus curând. Potrivit transcrierii conferinței, Bishop a considerat mai târziu prefixul „proto” o sursă de jenă, pentru că sugerează „prototip” în loc de „progenitor” (rezumat conceptual); căci gena nu este deja o genă a cancerului, ci o genă normală. Aceasta este o definiție simplificată.

Ce a fost inferență și ce a fost dovadă

Experimentul din 1976 este un experiment de hibridizare; era suficient pentru a spune: „oncogena virală are un corespondent în genomul normal al găinii”. Fraza „virusul a luat această genă din celulă” a fost o inferență. În conferința sa, Bishop numește astăzi „pură fanfaronadă” rândul care încheia lucrarea grupului, cel care spunea că gena ar putea fi implicată în reglarea creșterii normale: atunci nu erau siguri nici măcar că src celular era o genă completă. Inferența și-a găsit sprijin în următorii doi ani: gena era transcrisă în celulele normale, iar produsul ei era o protein-kinază. Potrivit lui Bishop, substratul acestei kinaze s-a dovedit, în mod surprinzător, tirozina, iar src a fost primul exemplu de protein-tirozin-kinaze. Clonarea și secvențierea au arătat că forma celulară și cea virală erau rude apropiate și că mutații subtile între ele făceau din cea virală o oncogenă. Potrivit paginii NLM, în laboratorul Varmus-Bishop, Deborah Spector a găsit proto-oncogena src la pești și la multe mamifere, inclusiv șoarece, bovine și om; pagina nu dă o dată.

În acest punct, ideea lui Huebner și Todaro s-a despărțit pe jumătate. Ce a rămas adevărat: în celule existau gene înrudite cu oncogenele virale. Ce a căzut: aceste gene nu erau informație virală latentă, moștenită. Potrivit paginii NLM, Varmus și Bishop au găsit ipoteza greșită în două puncte: proto-oncogenele fac parte din aparatul celulei normale și se găsesc și în celule fără semne de infecție virală. Conferința Nobel a lui Varmus ajunge la aceeași concluzie pe altă cale: când sonda a arătat că secvențele de găină se păstrau la alte păsări, a devenit clar că această genă nu era „virogena” moștenită pe care o prevăzuseră Huebner și Todaro.

Această poveste reunește „trio-ul cauzelor” pe care l-am construit în serie: Rous (ziua 97) spunea că cancerul poate fi transmis de un virus, Boveri (ziua 98) că o tulburare a materialului ereditar poate duce la cancer, Yamagiwa (ziua 99) că o substanță din afară îl poate declanșa. Experimentul lui Stehelin, Varmus și Bishop a dărâmat zidul dintre „virus” și „genele proprii ale celulei”: gena de cancer a virusului era o copie modificată a unei gene proprii a celulei. Sursele pe care se sprijină acest articol nu spun că experimentul a dovedit ipoteza lui Boveri; nici eu nu o spun. Întrebarea doar s-a lărgit, cu un exemplu care arată că dihotomia „cauza cancerului e în afară sau înăuntru” este o ușă îngustă.

Limite și preț

Acesta este un experiment pe găină. Potrivit conferinței lui Varmus, în condiții mai relaxate sonda src s-a legat de genomurile tuturor vertebratelor, inclusiv ale omului, iar aceasta a ridicat posibilitatea ca proto-oncogenele retrovirale să joace un rol în cancerul uman; deci o „posibilitate”. În aceeași conferință Varmus scrie și că nu pot spune ce beneficiu aduce src organismelor sau celulelor normale. Și Bishop precizează în 1989 că src celular nu fusese legat în mod convingător de cancerul uman, iar importanța lui venea mai mult din principiul general.

Comunicatul de presă Nobel păstrează același echilibru: rolul retrovirusurilor în cancerul uman natural poate fi limitat; exemplul uman cunoscut este limfoamele asociate HTLV-1 din Japonia. Comunicatul enumeră ca alte exemple umane și erbB crescut în unele glioblastoame, activitate crescută a lui neu în unele cancere de sân și translocația myc în multe limfoame Burkitt (ziua 136 pentru Burkitt, ziua 155 pentru translocație). Bishop scrie și că cele mai multe vorbe mari din cercetarea timpurie a cancerului s-au dovedit exagerate, că un tratament prin repararea genelor era departe și că medicamentele îndreptate spre proteine erau mai aproape. Descoperirea în sine nu a dat un tratament; povestea care ajunge la medicamente este tema unor zile viitoare.

Ce a rămas
  • Ideea că genele cancerului există în genomul normal, ca proto-oncogene
  • Înțelegerea că semnalizarea celulară a creșterii poate fi sesizată prin kinaze (src, tirozin-kinază)
  • Metoda de a căuta în ADN normal cu o sondă virală (hibridizarea)
Ce a căzut sau a fost limitat
  • Presupunerea că oncogena virală era invenția proprie a virusului
  • Modelul lui Huebner și Todaro al „virogenei latente moștenite”, așa cum a fost descris
  • Impresia că un virus este peste tot decisiv în originea cancerului
Huebner și Todaro: ipoteza virogenă-oncogenă, PNAS (1969)Se identifică oncogena virusului sarcomului Rous (src) (1970, pagina NLM)Mutantele lui Vogt defective în transformare; ideea sondei marcate a lui Varmus (1971)Grupul lui Bishop lucrează la src celular (1972-1973, interval)Data experimentului: comunicatul Nobel 1975, publicarea 1976 (contradicție; interval)Nature: lucrarea primită 10 nov 1975; acceptată 2 ian 1976 (sursă unică)Stehelin, Varmus, Bishop, Vogt: Nature 260:170-173 (11 mar 1976)Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină: Bishop și Varmus (1989)197019751980198519901995datele cunoscute doar după an sunt trasate la mijlocul anului; barele sunt intervale; axa: anul

De la ipoteză la Nobel: 1969-1989. Axa merge de la 1965 la 1995. Marcajele verzi sunt date confirmate în mai multe înregistrări sau în înregistrarea primară; marcajele și barele albastre se sprijină pe o singură sursă sau sunt un interval; bara galbenă arată o dată la care sursele se contrazic. Datele cunoscute doar după an sunt trasate la mijlocul anului.

— PERSPECTIVA TURCIEI —

O familie de proto-oncogene, o cohortă turcă

Bishop și Varmus nu au o legătură verificată cu Turcia; nu stabilesc niciuna. Pentru un exemplu al logicii proto-oncogenelor în Turcia, m-am uitat la rezumatul unei teze din înregistrarea de știință deschisă a Consiliului Învățământului Superior: „Determinarea mutațiilor genelor H-ras și K-ras la codonii 12 și 61 la pacientele turce cu cancer de sân” (titlul turc: Meme kanserli türk kadın hastalarda kodon 12 ve kodon 61 bölgelerindeki H-ras, K-ras gen mutasyonlarının belirlenmesi). Pagina înregistrării nu indică autor, universitate, an sau coordonator; spune că probele de sânge au venit de la disciplinele de Radiologie și Patologie ale Facultății de Medicină a Universității din Ankara.

Potrivit rezumatului, au fost examinate 100 de paciente cu cancer de sân și 100 de persoane sănătoase, ADN-ul a fost izolat din probe de sânge, iar mutațiile punctiforme au fost căutate prin PCR-RFLP. Nu s-a găsit nicio mutație la H-ras codonul 12, H-ras codonul 61 și K-ras codonul 12. Titlul menționează codonii 12 și 61 atât pentru H-ras, cât și pentru K-ras, în timp ce fraza de rezultat enumeră trei situsuri; diferența nu am putut-o explica. Rezumatul spune că profilurile genelor ras fuseseră determinate în alte populații și că un studiu similar nu fusese făcut în populația turcă. Din rezumat nu am putut înțelege dacă s-a folosit țesut tumoral; de aceea nu interpretez ce spune rezultatul despre mutațiile ras din tumori. Am citit doar rezumatul de pe înregistrare, nu textul integral al tezei. Vom reveni la RAS în propria sa istorie, într-un articol separat.

— CRONOLOGIE —

Din 1911 până azi

1911
Rous. Transmiterea sarcomului de găină printr-un filtrat fără celule (ziua 97).
1969
Huebner și Todaro. Ipoteza virogenă-oncogenă; PNAS 64:1087-1094 (evaluarea lui Huebner din 1981, pagina NLM).
1970
Oncogena virusului Rous. SRC este identificată (pagina NLM; nu se spune cine).
1971
Vogt și Varmus. Mutante defective în transformare (conferința lui Varmus); ideea sondei marcate (pagina NLM).
1972-1973
Grupul lui Bishop. Începe lucrul la src celular (conferința Nobel a lui Bishop).
10 nov 1975
Sosirea la Nature. Lucrarea ajunge la revistă; acceptată 2 ianuarie 1976 (sursă unică).
11 mar 1976
Stehelin, Varmus, Bishop, Vogt. Nature 260:170-173.
Anii următori
Src celular elucidat. Protein-kinază, substrat tirozină, clonare și secvențiere (conferința lui Bishop); src la pești și mamifere (pagina NLM; fără dată).
1989
Premiul Nobel. Bishop și Varmus, „pentru descoperirea originii celulare a oncogenelor retrovirale”.
AZI — ZIUA 160
Fața canceroasă a unei gene normale. Gena de cancer a virusului era o copie modificată a unei gene proprii a celulei; aceasta a înlocuit întrebarea dacă cancerul vine „din afară sau dinăuntru” cu alta: care genă, cu ce modificare?
— NOTE DE VERIFICARE A FAPTELOR —

Ce s-a confirmat, ce a rămas nesigur

  • Ziua 158: Köhler și Milstein rămâne nescrisă; promisiunea din caseta „mâine” a zilei 157 nu a fost ținută.
  • Citarea Nature: Stehelin D, Varmus HE, Bishop JM, Vogt PK. Nature 1976;260:170-173, doi:10.1038/260170a0. Intervalul de pagini este 170-173 în două surse (pagina doi a revistei Nature; textul „Citation Classic” al lui Vogt din 1988), iar în instrumentul care a rezumat textul lucrării a apărut ca „170-172 (dedus din marcajele de pagină)”. Am folosit 170-173. Datele 11 martie 1976, 10 noiembrie 1975 (primire) și 2 ianuarie 1976 (acceptare) provin doar din antetul textului lucrării, citit de un instrument de rezumare; pagina proprie a revistei Nature nu arăta nicio dată.
  • Contradicție de dată: Comunicatul de presă Nobel scrie că rezultatul a fost publicat în 1976, dar scrie și că laureații l-au „arătat în 1975”. Deoarece lucrarea pare să fi ajuns la revistă la 10 noiembrie 1975, este plauzibil ca experimentul să fi fost făcut în 1975; dar aceasta este inferența mea.
  • Cifrele de hibridizare: 45-52%, 24% pentru emu, sub 5% la mamifere, valorile Tm și 3% față de 5-8% nepotrivire sunt valori transmise de un instrument de rezumare din lucrare; tabelele originale nu au fost privite direct.
  • Instituții: instrumentul de rezumare a citit din antetul lucrării „Villejuif, Franța” pentru Stehelin și un departament UCLA pentru Vogt; nu am verificat independent și nu am scris alte detalii despre instituții.
  • 1970 și 1971: pagina NLM spune că SRC a fost identificată în 1970, dar nu spune cine a identificat-o; deoarece nu am putut verifica al cui nume să-l citez, nu am citat pe nimeni. Data din 1971 pentru mutantele lui Vogt provine din conferința Nobel a lui Varmus; pagina NLM scrie că Varmus a conceput sonda în 1971.
  • Huebner și Todaro: citarea PNAS 1969;64:1087-1094 provine din comentariul „Citation Classic” al lui Huebner din 1981. Afirmația că ipoteza a fost controversată de la început și mai târziu „dovedită” este propria evaluare a lui Huebner, nu o verificare independentă. Judecata „greșită” se sprijină pe evaluarea Varmus-Bishop de pe pagina NLM.
  • Conferința lui Bishop: citită ca transcriere automată, iar transcrierea conține erori (precum „sarc”); de aceea am transmis termenul și citatul „pură fanfaronadă” ca rezumat conceptual. Și cifrele se contrazic: aceeași transcriere are peste douăzeci de oncogene retrovirale și peste șaizeci de proto-oncogene, conferința lui Varmus peste patruzeci de gene celulare, o sursă secundară peste patruzeci de oncogene de retrovirus; de aceea nu am dat nicio cifră.
  • Data lui Rous: comunicatul de presă Nobel scrie că Rous a găsit virusul „în 1916”; în ziua 97 am povestit publicarea din 1911. Cele două nu le-am putut împăca în acest articol; am lăsat 1911 ca dată în cadrul seriei.
  • Stehelin și Nobel: conferința lui Varmus scrie că Stehelin a produs sonda. Un portal științific bascic relatează că Stehelin spune că merită și el premiul și că comunitățile științifice anglofonă și francofonă îi judecă rolul diferit; o singură sursă secundară. Nu am verificat această dispută și nu scriu niciun verdict.
  • Spector: găsirea lui src la pești și mamifere provine de pe pagina NLM, fără dată și fără citare; de aceea nu am scris niciun an.
  • Afirmația „primul”: o sursă numește această lucrare „prima descoperire de oncogenă”; nu am scris asta. „Primul exemplu” de tirozin-kinaze este formularea lui Bishop și a fost transmisă ca atare.
  • Teza din Turcia: a fost citit doar rezumatul înregistrării; autorul, universitatea, anul și coordonatorul nu sunt pe pagină; diferența de codoni dintre titlu și fraza de rezultat nu a putut fi explicată; formularea despre probele de sânge nu lămurește dacă s-a folosit țesut tumoral.
Mâine — ziua 161

În căutarea cauzei cancerului de col uterin: zur Hausen și urma HPV, 1976

Astăzi am văzut că o genă a cancerului venea din interiorul celulei. Mâine ne întoarcem la frontul „cauzei” cancerului de col uterin: în ziua 106 am povestit papilomavirusul de iepure al lui Shope, în ziua 103 frotiul Pap, în ziua 93 pe Wertheim. Înainte de a scrie, voi verifica citarea și data lucrării lui Harald zur Hausen din anii 1970 despre relația dintre papilomavirusul uman (HPV) și cancerul de col uterin (în plan apare ca 1976), constatările ulterioare despre HPV-16 și HPV-18 și Premiul Nobel din 2008, separând ce a fost ipoteză de ce a fost dovadă.

Nota autorului: În acest articol cel mai mult am avut grijă să țin separat ce a dovedit experimentul din 1976 (oncogena virală are un corespondent în genomul găinii) de inferență (virusul a luat gena din celulă). A doua mea grijă a fost să nu generalizez o constatare pe găină la cancerul uman și să nu judec disputa privind excluderea lui Stehelin din premiu pe baza unei singure surse secundare.

Surse și lecturi suplimentare

  1. Stehelin D, Varmus HE, Bishop JM, Vogt PK. DNA related to the transforming gene(s) of avian sarcoma viruses is present in normal avian DNA. Nature 1976;260:170-173. doi:10.1038/260170a0 (pagina doi Nature și textul lucrării, citite cu un instrument de rezumare; tabelele tipărite nu au fost privite).
  2. Huebner RJ, Todaro GJ. Oncogenes of RNA tumor viruses as determinants of cancer. Proc Natl Acad Sci USA 1969;64:1087-1094 (citare din comentariul „Citation Classic” al lui Huebner din 1981; lucrarea însăși nu a fost citită).
  3. Bishop JM. Nobel Lecture, 1989 (citită ca transcriere automată; transcrierea conține erori; transmisă ca rezumat conceptual).
  4. Varmus HE. Nobel Lecture, 1989, nobelprize.org (citită cu un instrument de rezumare).
  5. The Nobel Prize in Physiology or Medicine 1989. nobelprize.org: pagina premiului și comunicatul de presă (motivare: „for their discovery of the cellular origin of retroviral oncogenes”).
  6. National Library of Medicine. Retroviruses and the Genetic Origins of Cancer, 1970-1993. profiles.nlm.nih.gov (sinteză istorică; conține detalii nedatate; sursă secundară).
  7. Vogt PK. Comentariul „Citation Classic” despre „Avian tumor viruses” (Adv Virus Res 1965;11:293-385). Current Contents, 1988, garfield.library.upenn.edu (pentru intervalul de pagini al lucrării din 1976).
  8. Nobel Prize 1989. zientzia.eus (portal științific bascic; sursă secundară; pentru remarcile lui Stehelin despre premiu).
  9. Meme kanserli türk kadın hastalarda kodon 12 ve kodon 61 bölgelerindeki H-ras, K-ras gen mutasyonlarının belirlenmesi (Determinarea mutațiilor genelor H-ras și K-ras la codonii 12 și 61 la pacientele turce cu cancer de sân). Teză, acikbilim.yok.gov.tr (rezumatul de pe pagina înregistrării a fost citit; autorul și anul nu se află pe pagină).
  10. Mukherjee S. The Emperor of All Maladies: A Biography of Cancer. New York: Scribner; 2010 (context general; partea relevantă nu a fost recitită pentru acest articol).

Acest articol este ziua 160 din seria „365 de zile de istorie a cancerului” și prezintă descoperirea originii celulare a oncogenei ca lectură istorică. Este conținut istorico-popular; nu reprezintă sfat de diagnostic sau de tratament. Pentru deciziile de tratament consultați medicul dumneavoastră. Sursele au fost verificate; detaliile care se sprijină pe o singură sursă secundară, doar pe un rezumat sau pe un text care nu a putut fi citit sunt marcate în notele de verificare a faptelor.

IA DROZDOGAN

Să explorăm acest articol împreună

Pune întrebări despre articol și citește răspunsurile alături de sursele publicate pe site.

IA DROZDOGAN

Asistentul Drozdogan

Fața canceroasă a unei gene normale: Stehelin, Varmus, Bishop și originea celulară a oncogenei, 1976

Pune întrebări despre articol și citește răspunsurile alături de sursele publicate pe site.

Informații despre conversație și confidențialitate

Asistentul Drozdogan răspunde în această conversație. Administratorii autorizați o pot verifica pentru calitate. Nu divulga informații personale.

Răspunsurile folosesc infrastructura OpenAI. Întrebările și răspunsurile sunt prelucrate de acel serviciu; conversațiile sunt stocate pe site-ul nostru. Nu divulga date de identificare, de contact sau informații personale de sănătate.

0 / 1000

Doar pentru informare; fără diagnostic personal sau recomandări de tratament.

Articole conexe

Explorează alte articole despre acest subiect.

Rămâi informat

Primește articole noi și noutăți științifice prin email.

Google Analytics funcționează pe paginile publice independent de această fereastră și poate utiliza cookie-uri analitice. Alegerea de aici controlează doar serviciile externe.