Febra galbenă 1937 – Țânțarii vectori

Scriitoarea de știință Mary Crosby descrie febra galbenă astfel: 

„Virusul atacă fiecare organ, iar pacientul își pierde cunoștința. Corpul sângerează, iar sângele curge din ochi, nas și gură. Apoi febra își lasă semnul, colorând pielea și albul ochilor în galben intens. Această culoare galbenă i-a dat virusului numele.”

Femelele mai multor specii de țânțari, inclusiv Aedes aegypti , transmit acest virus, întâlnit cel mai frecvent în America de Sud și Africa. Majoritatea cazurilor prezintă febră și vărsături. Totuși, 15% trec într-o a doua fază, cu icter, adică îngălbenirea pielii din cauza leziunilor hepatice, și sângerări, care poate pune viața în pericol. 

• În 1881, medicul cubanez Carlos Finlay a sugerat pentru prima dată că țânțarii ar putea transmite virusul febrei galbene. 
• În 1900, chirurgul armatei americane Walter Reed a început experimente pe oameni pentru a confirma această ipoteză. Astfel, virusul febrei galbene a fost primul virus transmis de țânțari. 
• În 1937, virusologul Max Theiler, născut în Africa de Sud, a dezvoltat un virus viu atenuat de-a lungul mai multor generații în ouă de găină, astfel încât virusul să-și piardă proprietățile nocive, dar să-și păstreze capacitatea de multiplicare. A permis astfel sistemului imunitar uman să formeze un mecanism de apărare după vaccinare. 
• În 1951, Max Theiler a primit primul Premiu Nobel acordat pentru dezvoltarea unui vaccin împotriva unui virus.

Febra galbenă a influențat profund istoria Statelor Unite. De exemplu, în 1793, la Philadelphia (pe atunci capitala SUA), o epidemie majoră i-a obligat pe George Washington și administrația americană să fugă din oraș. La fel, în 1802, febra galbenă a provocat moartea multor soldați ai lui Napoleon în Caraibe, determinându-l să renunțe la pretențiile asupra New Orleans și altor teritorii americane și să le vândă ieftin lui Thomas Jefferson. Planurile francezilor de a construi Canalul Panama au fost împiedicate de malarie și febra galbenă.

Personalități istorice menționate: Carlos Juan Finlay (1833 – 1915), Walter Reed (1851 – 1902), Max Theiler (1899 – 1972)

• Subiectul anterior: Antihistaminicele 1937 – Un reper în dezvoltarea medicamentelor
• Subiectul următor: Terapia electroconvulsivantă 1938 – Stimularea electrică a creierului