Antihistaminicele 1937 – Un reper în dezvoltarea medicamentelor

Doctorul David Healy spune: „Din punct de vedere tehnic, antihistaminicele reprezintă un reper în dezvoltarea medicamentelor”. 

Primele cercetări asupra acestor substanțe chimice simple i-au condus pe oamenii de știință de la medicamentele împotriva alergiilor spre domenii îndepărtate, precum antipsihoticele sau tratamentul ulcerelor gastrice.

Histaminele se găsesc în multe plante și în veninurile insectelor, iar la om sunt prezente în majoritatea țesuturilor. Ele sunt depozitate în globulele albe (în special în mastocite și bazofile) . Histamina, implicată în răspunsurile imunitare precum reacțiile alergice și inflamația, se găsește practic în toate țesuturile. Concentrația ei diferă însă între țesuturi; plămânii, pielea și tractul gastrointestinal sunt zone cu concentrații ridicate. 

În mastocite, histamina este depozitată în granule. Aici formează un complex inactiv cu heparina, un anion cu grupări polisulfat, și cu o altă proteină anionică. Histamina care nu este depozitată este inactivată de enzime numite aminoxidaze. Prin creșterea permeabilității capilarelor pentru globulele albe, histamina le ajută să lupte cu invadatorii străini. Lichidul care iese din capilare curăță zona, ceea ce poate provoca secreții nazale. Histamina funcționează și ca neurotransmițător în anumiți neuroni (celule cerebrale) . În stomac, celulele care secretă histamină au un rol în stimularea producției de acid.

În 1910, chimiștii britanici George Barger și Henry Dale au izolat pentru prima dată histamina din ergot, o ciupercă ce crește pe plante. 

La om, histamina acționează legându-se de patru tipuri de receptori de pe suprafața celulelor. Cei doi receptori cel mai bine cunoscuți sunt:

• H1, prezent în mușchii netezi, în celulele pereților interiori și în țesutul sistemului nervos central.
• H2, prezent în celulele parietale gastrice.

În 1937, farmacologul elvețian Daniel Bovet și studenta sa Anne-Marie Staub au produs primul antihistaminic, care era însă prea toxic pentru oameni. Echipa nu a renunțat și în 1944 a produs Neo-Antergan (pirilamină), util la om. Antihistaminicele de primă generație, folosite pentru alergii nazale și înțepături de insecte, acționau prin legarea de receptorii H1, dar provocau somnolență ca reacție adversă. Antihistaminicele ulterioare nu traversau bariera hematoencefalică, evitând astfel somnolența. Structura clorpromazinei, un antipsihotic, nu diferă prea mult de cea a prometazinei antihistaminice. 

Mai multe boli neurologice, precum Alzheimer și scleroza multiplă, sunt asociate cu modificări importante ale sistemului histaminergic cerebral.

Explicația imaginii articolului: Veninul de albină conține melitină, o toxină, histamină și alte substanțe care provoacă durere și mâncărime.

Personalități istorice menționate: Henry Hallett Dale (1875 – 1968), George Barger (1878 – 1939), Daniel Bovet (1907 – 1992), Anne-Marie Staub (n. 1914)

• Subiectul anterior: Sulfonamidele 1935 – Medicamente antibacteriene
• Subiectul următor: Febra galbenă 1937 – Țânțarii vectori