Ce este carcinomul adrenocortical (cancerul glandei suprarenale)? Cum se tratează?

Glandele suprarenale sunt glande endocrine (hormonale) situate deasupra rinichilor și produc hormoni importanți precum cortizolul, aldosteronul și hormonii sexuali. Carcinoamele adrenocorticale sunt forme rare de cancer care provin din celulele acestor glande.

Tumorile sau formațiunile unilaterale ale glandei suprarenale sunt frecvente. Ele sunt împărțite în diferite categorii: funcționale (secretante de hormoni) sau silențioase, benigne sau maligne.

• Majoritatea tumorilor adrenocorticale sunt adenoame benigne (necanceroase), nefuncționale, descoperite întâmplător la investigațiile imagistice abdominale.
• Prin secreția de hormoni, aceste adenoame benigne pot provoca sindrom Cushing, hiperaldosteronism primar sau, mult mai rar, virilizare (creșterea pilozității).
• Carcinoamele adrenocorticale (cancerele glandelor suprarenale) sunt tumori rare, adesea agresive, care pot fi funcționale și pot provoca sindrom Cushing și/sau virilizare ori pot fi asimptomatice și descoperite întâmplător la investigațiile imagistice abdominale.
• Feocromocitoamele sunt tumori secretante de catecolamine, provenite din celulele cromafine ale medularei aflate în centrul glandei suprarenale. Pot fi benigne (necanceroase) sau maligne (canceroase).

Notă: Virilizarea reprezintă apariția la femei a unor caracteristici fizice masculine pe care în mod obișnuit nu le au, ca urmare a creșterii nivelului hormonilor masculini, androgenii.

Ce este carcinomul adrenocortical (corticosuprarenalian)?

Carcinomul adrenocortical (AKK), o formă rară de cancer cu o biologie agresivă, începe în cortexul (stratul exterior) glandelor suprarenale. Acest cancer poate influența producția de cortizol, unul dintre hormonii secretați de suprarenale. AKK este descoperit de obicei întâmplător, la investigații imagistice efectuate din alte motive. În rapoartele anatomopatologice poate fi denumit și cancer corticosuprarenalian. Această denumire se referă la aceeași afecțiune.

În fiecare an, aproximativ una până la două persoane la un milion de locuitori primesc diagnosticul de carcinom adrenocortical (AKK). Frecvența este însă de aproximativ 10 ori mai mare la copiii din sudul Braziliei, unde au fost identificați anumiți factori de risc de mediu și genetici.

Deși AKK poate apărea la orice vârstă, distribuția pe vârste prezintă vârfuri înainte de cinci ani și în deceniile al patrulea și al cincilea de viață (la 40 și 50 de ani). În general, boala progresează mai rapid la adulți decât la copii.

Femeile dezvoltă AKK mai frecvent decât bărbații (de 1,5 până la 2,5 ori mai mult).,

Cauze

Deși majoritatea carcinoamelor adrenocorticale apar spontan, unele pot face parte din sindroame ereditare de cancer. Printre acestea se numără sindromul Li-Fraumeni, sindromul Beckwith-Wiedemann și neoplazia endocrină multiplă de tip 1 (MEN1). Sindromul Li-Fraumeni este o boală autozomal dominantă, asociată cu mutații ale genei supresoare tumorale TP53 de pe cromozomul 17p. Sindromul Beckwith-Wiedemann este asociat cu anomalii la nivelul 11p15. MEN1 este asociată cu mutații inactivatoare ale genei MEN1 de pe cromozomul 11q.

Mecanismele moleculare ale carcinoamelor adrenocorticale sporadice (neereditare) nu sunt la fel de bine caracterizate ca cele ale majorității sindroamelor genetice menționate. Totuși, a fost propus pentru carcinoamele adrenocorticale un model de progresie tumorală în mai multe etape, asemănător celui descris pentru cancerul colorectal.

TP53 este una dintre genele cel mai frecvent afectate de mutații în cancerele umane. Pierderea frecventă a heterozigozității la locusul 17p13 în carcinoamele adrenocorticale sporadice sugerează implicarea genei supresoare tumorale TP53. Totuși, numai aproximativ o treime dintre pierderile heterozigozității la 17p13 sunt însoțite de o mutație TP53. Aceasta sugerează că la acest locus se află o altă genă supresoare, încă neidentificată.

În unele carcinoame adrenocorticale pot avea un rol și anomaliile de la nivelul 11p15 întâlnite în sindromul Beckwith-Wiedemann. Au fost observate și mutații activatoare ale genei CTNNB1, precum și mutații în diverse alte gene, precum ZNRF3, PRKAR1A, RPL22, TERF2, CCNE1 și NF1.

Simptome

Aproximativ 60% dintre pacienții cu cancer adrenocortical (AKK) se prezintă cu un sindrom de exces hormonal. Adulții cu AKK secretant de hormoni prezintă de obicei doar sindrom Cushing ( 45%) sau un sindrom mixt de Cushing și virilizare, prin producția excesivă atât de glucocorticoizi, cât și de androgeni (25%). La pacienții cu sindrom Cushing tratați chirurgical sau prin chimioterapie crește riscul de infecții și complicații metabolice sau vasculare.

Manifestările clinice asociate excesului de glucocorticoizi, precum creșterea în greutate, slăbiciunea și insomnia, se dezvoltă de obicei foarte rapid (în 3-6 luni). Pacienții cu secreție excesivă de androgeni pot să nu prezinte efectele catabolice tipice excesului de glucocorticoizi, precum atrofia musculară și cutanată.

Majoritatea manifestărilor AKK provin de la tumorile în creștere, precum durerea abdominală sau în flanc, ori apar sub forma unor mase suprarenale depistate întâmplător la investigații radiologice efectuate din alt motiv.

Diagnostic

La peste 50% dintre pacienți, AKK este depistat întâmplător în timpul unor investigații imagistice efectuate din alte motive.

Pentru diagnosticarea AKK sunt recomandate evaluări hormonale.

Evaluările hormonale efectuate pentru diagnosticul AKK pot include:

1. Cortizolul seric: valorile crescute pot indica sindrom Cushing, fiind cunoscut faptul că unele AKK secretă cortizol.
2. Aldosteronul și renina serice: aldosteronul crescut și renina scăzută pot indica afecțiunea numită sindrom Conn, iar unele AKK secretă aldosteron.
3. Androgenii serici: la pacienții cu simptome de virilizare sunt evaluate nivelurile androgenilor. Unele AKK secretă și androgeni.
4. Estrogenii și progesteronul seric: unele AKK pot secreta și estrogeni și progesteron.

Pe lângă aceste valori hormonale, se știe că unele AKK nu secretă hormoni. În acest caz, testele hormonale pot fi normale, iar diagnosticul de AKK poate fi confirmat prin biopsia tumorii și examinarea histopatologică.

Unele metode imagistice radiologice, în special examinările PET-CT, pot fi folosite pentru stabilirea stadiului AKK.

Biopsia AKK se poate efectua prin diferite metode, în funcție de localizarea și dimensiunea tumorii și de starea pacientului. Acestea pot include puncția-biopsie aspirativă cu ac fin (İİAB), biopsia tru-cut și biopsia chirurgicală deschisă sau închisă. İİAB este metoda cel mai frecvent folosită pentru diagnosticul AKK și este foarte utilă în diagnosticarea tumorilor mici. Pentru tumorile mari sau când trebuie îndepărtată întreaga tumoră se poate prefera însă biopsia chirurgicală deschisă sau rezecția.

Examinarea histopatologică permite evaluarea diagnostică a probei de biopsie. La pacienții cu AKK există anumite caracteristici histopatologice care indică natura malignă a tumorii. Acestea pot include un indice mitotic ridicat, atipii nucleare ale celulelor, necroză și invazie arterială. Prezența celulelor producătoare de hormoni în tumoră este, de asemenea, importantă pentru diagnostic; aceste celule pot fi identificate prin metode imunohistochimice.

Clasificarea histopatologică a AKK se stabilește pe baza caracteristicilor structurale ale tumorii și a gradului de malignitate. Metoda de clasificare histopatologică cel mai frecvent utilizată se numește scorul Weiss și se bazează pe caracteristicile țesutului tumoral. Scorul Weiss este folosit pentru a estima atât gradul de malignitate al AKK, cât și prognosticul bolii.

În concluzie, biopsia AKK este foarte importantă pentru diagnosticul și clasificarea corectă a tumorii. Metoda biopsiei și examinarea histopatologică se aleg în funcție de dimensiunea, localizarea și gradul de malignitate al tumorii. Examinarea histopatologică poate stabili gradul de malignitate și prognosticul.

Stadializare

Există diferite sisteme de stadializare pentru cancerul adrenocortical.

Pentru adulți se folosește ediția a 8-a a sistemului de stadializare tumoră, ganglioni, metastaze (TNM), revizuit de Comitetul American Comun pentru Cancer (AJCC)/Uniunea Internațională pentru Controlul Cancerului (UICC), pentru aplicare în 2018. Definițiile clasificării TNM sunt aceleași cu cele propuse inițial în 2004 de UICC/Organizația Mondială a Sănătății (DSÖ). În ediția a opta a sistemului TNM, față de clasificarea AJCC/UICC din 2004, stadiul IV este limitat acum la pacienții cu metastaze la distanță, iar cei cu invazie locală sau a organelor adiacente (T3 sau T4), dar fără metastaze la distanță, sunt încadrați în stadiul III. Aceste modificări corespund celor propuse inițial de grupul ENSAT.

ENSAT face parte din Rețeaua Europeană pentru Carcinomul Adrenocortical și este un sistem de clasificare folosit pentru stabilirea extinderii bolii.

ENSAT este o variantă a sistemului TNM, care include factori precum dimensiunea tumorii (T), afectarea ganglionilor limfatici (N) și prezența metastazelor la distanță (M). Este rezumat mai jos:

• T1: tumoră mai mică de 5 cm
• T2: tumoră mai mare de 5 cm
• T3: există invazie (extindere) în organele învecinate sau nu există invazie, dar tumora este în contact cu vasele mari
• T4: invazie în organe sau țesuturi îndepărtate
• N0: fără extindere la ganglionii limfatici
• N1: cu extindere la ganglionii limfatici
• M0: fără metastaze la distanță
• M1: cu metastaze la distanță

Sistemul ENSAT se combină cu TNM pentru stabilirea stadiului bolii. De exemplu, T2N0M0 este clasificat în stadiul II atunci când doar dimensiunea tumorii depășește 5 cm, fără metastaze ganglionare sau în organe îndepărtate.

Acest sistem de clasificare îi poate ajuta pe medici să estimeze evoluția bolii și să stabilească opțiunile de tratament.

Pe baza clasificării ENSAT, la 416 adulți cu AKK raportați din Germania, ratele de supraviețuire specifică bolii la 5 ani au fost următoarele:

• Stadiul I – limitat la glanda suprarenală, fără invazie locală sau metastaze la distanță; dimensiunea maximă a tumorii ≤5 cm (T1N0M0): 82%
• Stadiul II – la fel ca stadiul I, dar cu dimensiunea tumorii >5 cm și fără factori de risc (T2N0M0): 61%
• Stadiul III – orice dimensiune tumorală, cu cel puțin unul dintre următorii factori: infiltrarea țesuturilor din jur (T3), tromb tumoral și invazie tumorală în vena cavă sau venele renale (T4), ganglioni pozitivi (N1), dar fără metastaze la distanță: 50%
• Stadiul IV – metastaze la distanță: 13%

Sistemele de stadializare pentru copii diferă ușor de cele pentru adulți. Ele împart boala în grupe pe baza a trei factori: tumori mici complet îndepărtate (200 g sau mai puțin), tumori mari complet îndepărtate (peste 200 g) și boală reziduală sau metastatică la distanță.

Tratament

Tratamentul AKK constă în îndepărtarea chirurgicală completă a tumorii. La pacienții în stadiile I-III, cu tumori potențial rezecabile, se recomandă rezecția chirurgicală completă drept tratament inițial. Înaintea operației, toți pacienții trebuie să beneficieze de evaluare hormonală completă pentru stabilirea activității secretorii a tumorii. Acest lucru este deosebit de important la cei cu o tumoră producătoare de cortizol. Chiar și în prezența unui hipercortizolism ușor, ei necesită protecție cu glucocorticoizi pentru a preveni un anumit grad de supresie a axei hipotalamo-hipofizo-suprarenale (HPA) și insuficiența suprarenală postoperatorie. Operația trebuie efectuată de chirurgi într-un centru specializat de referință.

La pacienții cu tumori rezecabile, este necesară o echipă chirurgicală specializată care să prevină diseminarea tumorii în timpul operației și să asigure îndepărtarea ei completă. Înaintea intervenției trebuie efectuată evaluarea hormonală completă a tumorii. Deoarece drenajul limfatic reprezintă calea principală de răspândire a AKK, ganglionii limfatici suspecți trebuie îndepărtați.

Tratamentul după operație

Abordarea tratamentului sistemic adjuvant (de protecție după operație) – Deși rezecția este tehnic posibilă la majoritatea pacienților în stadiile I până la III, pentru mulți nu este curativă, probabil deoarece la prezentarea inițială există deja micrometastaze ascunse. Abordarea tratamentului adjuvant la toți pacienții cu AKK complet rezecat se bazează pe riscul de recidivă:

• Risc scăzut de recidivă – La majoritatea pacienților cu risc scăzut de recidivă după rezecția completă (stadiile I până la III, rezecție microscopic completă [R0], Ki-67 ≤ 10 la sută), recomandăm supraveghere, fără adăugarea mitotanului adjuvant. La acest grup, mitotanul adjuvant nu a produs într-un studiu randomizat îmbunătățiri semnificative statistic ale supraviețuirii fără recidivă sau ale supraviețuirii globale. Mitotanul adjuvant este recomandat celor care îndeplinesc criteriile bolii cu risc scăzut, dar prezintă și caracteristici ce sugerează un posibil risc de recidivă. Exemple sunt boala de grad scăzut în stadiul III sau o tumoră mare (>20 cm) în stadiul II, cu rată mitotică ori scor Ki-67 la limită.
• Risc crescut de recidivă – Pentru cei cu risc crescut de recidivă după rezecția completă se recomandă mitotan adjuvant singur (fără chimioterapie), în locul supravegherii. Caracteristicile clinice care indică un risc crescut includ: boală de grad înalt (Ki-67 > 10 la sută și < 20 la sută sau rată mitotică mai mare de 20 la 50 de câmpuri de mare putere); rezecție incompletă; diseminare sau ruptură tumorală intraoperatorie; tumori mari, de grad scăzut, cu invazie vasculară sau capsulară.
• Risc foarte crescut de recidivă – La anumiți pacienți cu risc foarte crescut de recidivă precoce, de exemplu cu colorare Ki-67 foarte mare (≥ 20 la sută) și invazie vasculară extinsă/tromboză de venă cavă, se recomandă de obicei adăugarea chimioterapiei pe bază de cisplatin.

Indicațiile radioterapiei adjuvante – Se recomandă adăugarea radioterapiei adjuvante (RT) la toți pacienții cu AKK rezecat incomplet, la cei cu alte forme de boală în stadiul III cu risc crescut de recidivă, cu diseminare tumorală în timpul rezecției și cu AKK de grad înalt (>20 de mitoze la 50 HPF).

Ce este mitotanul? Cum acționează?

Mitotanul este un medicament folosit pentru tratarea carcinomului adrenocortical (AKK) și reprezintă una dintre cele mai eficiente opțiuni. Acționează prin inhibarea creșterii AKK și scăderea nivelurilor hormonilor produși de celulele canceroase.

La pacienții cu AKK, tumorile produc adesea hormoni precum cortizolul, ceea ce poate provoca diferite simptome. Mitotanul atenuează manifestările asociate prin suprimarea producției de cortizol. El poate preveni și progresia bolii prin încetinirea sau oprirea creșterii tumorale.

Mitotanul este utilizat frecvent în cursul tratamentului. Inițial se stabilește o doză în funcție de gravitatea bolii și dimensiunea tumorii. În prima etapă se administrează doze mai mari, apoi doza se reduce. Pe durata administrării, pacienții trebuie monitorizați regulat. Mitotanul trebuie folosit cu prudență din cauza unor reacții adverse, printre care somnolența, depresia, creșterea enzimelor hepatice și reducerea funcției tiroidiene.

Cât trebuie să dureze mitotanul adjuvant? Durata optimă a mitotanului adjuvant nu a fost stabilită și depinde de riscul de recidivă, toleranță și durata maximă în care pacientul atinge nivelurile terapeutice țintă ale mitotanului. La majoritatea pacienților cu AKK rezecat cu risc scăzut se preferă supravegherea. Pentru cei cu indicație de tratament adjuvant se urmărește administrarea mitotanului timp de cel puțin doi ani.

• Pacienții cu AKK rezecat cu risc crescut sunt tratați cu terapie adjuvantă timp de trei până la cinci ani.

Nivelurile țintă ale mitotanului – Doza de mitotan adjuvant poate varia între pacienții cu AKK. În general, doza inițială recomandată este de 2-4 grame pe zi. Dacă este posibil, pe durata tratamentului trebuie monitorizat mitotanul din sânge pentru atingerea nivelurilor terapeutice și prevenirea toxicității. Nivelurile mitotanului trebuie menținute între 14 și 20 mcg/mL.

Substituția cu glucocorticoizi pentru insuficiența suprarenală – După rezecția AKK secretant de cortizol este necesară substituția cu glucocorticoizi. Aceasta trebuie începută și la pacienții cu tumori care nu secretă cortizol, atunci când se inițiază mitotanul adjuvant, deoarece activitatea adrenolitică a medicamentului va provoca insuficiență suprarenală la majoritatea pacienților. Pentru substituție se folosește hidrocortizon în locul dexametazonei. Deoarece mitotanul accelerează progresiv metabolizarea cortizolului prin inducerea sistemului P450, devin indicate doze suprafiziologice.

Tratamentul deficitului de aldosteron – Mitotanul poate provoca în cele din urmă și deficit de aldosteron. Recomandăm monitorizarea tensiunii arteriale la fiecare vizită, a potasiului seric la fiecare trei luni și a reninei plasmatice la fiecare șase luni. La apariția semnelor clinice și biochimice ale deficitului se adaugă fludrocortizon (0,1 până la 0,3 mg pe zi), cu ajustarea dozei pentru restabilirea parametrilor clinici și biochimici normali.

Supravegherea după tratament

Imagistică – Supravegherea după tratament include tomografii computerizate (BT) toracice și abdominale la fiecare trei luni timp de doi ani, apoi la fiecare șase luni timp de cinci ani. Utilitatea tomografiei cu emisie de pozitroni (PET) cu fluorodeoxiglucoză (FDG) în urmărirea după tratament este controversată, iar practica variază.

Monitorizare biochimică – Pentru pacienții cu AKK producător de steroizi, complet rezecat, unele grupuri monitorizează la fiecare trei luni timp de doi ani markerii tumorali steroizi, precum cortizolul (măsurat dimineața, înaintea dozei de hidrocortizon), sulfatul de dehidroepiandrosteron (DHEAS) și androstendionul. În funcție de profilul steroidian al tumorii inițiale se pot urmări testosteronul, estradiolul sau mineralocorticoizii. Alte grupuri nu efectuează screening de rutină pentru exces hormonal în absența dovezilor de recidivă.

Tratamentul AKK avansat

Boala nerezecabilă, recidivată sau avansată – La pacienții cu recidivă regională izolată de AKK care poate fi îndepărtată chirurgical se recomandă rezecție completă, urmată de mitotan. Operația poate fi luată în considerare și la rarele persoane cu metastaze hepatice sau pulmonare limitate, potențial rezecabile, precum și la anumiți pacienți cu simptome și exces hormonal necontrolabile.

• La majoritatea pacienților cu boală nerezecabilă se recomandă asocierea mitotanului cu chimioterapia, în locul mitotanului singur sau al chimioterapiei singure. Totuși, mitotanul în monoterapie este o opțiune rezonabilă pentru boala de grad scăzut, cu progresie lentă și volum tumoral limitat.
• Pentru pacienții care primesc tratament combinat se recomandă mitotan în asociere cu etoposid, doxorubicin și cisplatin (EDP).
• Indicațiile ablației prin radiofrecvență – Ablația percutanată prin radiofrecvență (RFA) poate asigura control local pe termen scurt al unei tumori primare nerezecabile, în special când diametrul tumoral este <5 cm.
• Tratamentul medicamentos al excesului hormonal – La pacienții cu hipercortizolism care nu iau mitotan sau la care acesta nu controlează hipercortizolismul se recomandă ketoconazolul și asocierea cu mitotan, dacă este necesară pentru controlul hipercortizolismului. Sunt importante și controlul adecvat al glicemiei, potasiului, tensiunii arteriale și infecțiilor.
• Indicațiile RT paliative – Se recomandă RT paliativă pentru ameliorarea simptomelor provocate de boala local avansată sau metastatică la distanță, de exemplu metastazele osoase.

Abordări noi studiate în tratamentul AKK avansat

Sunt studiate mai multe abordări noi pentru tratamentul AKK avansat, multe dintre ele terapii cu țintă moleculară. Aceste tratamente au fost evaluate numai în studii clinice, de obicei după progresia bolii sub tratamente standard, precum mitotanul sau EDP-mitotan.

Imunoterapie — Ligandul morții celulare programate (PD-L1) este exprimat în unele carcinoame adrenocorticale (AKK) și în limfocitele care infiltrează aceste tumori, ceea ce ridică întrebarea eficacității imunoterapiei cu inhibitori ai punctelor de control la acești pacienți. În afara situațiilor cu instabilitate microsatelitară ridicată (MSI-H) sau încărcătură mutațională tumorală mare (TMB-H), imunoterapiile necesită cercetare în tratamentul AKK.

În studii de fază II efectuate atât la adulți, cât și la copii, pembrolizumab a demonstrat un profil bun de siguranță și rate de răspuns cuprinse între 14 și 50 la sută:

• Într-un studiu de fază II, deschis, cu un singur braț, 39 de adulți cu AKK avansat au primit pembrolizumab. Majoritatea primiseră anterior tratament sistemic, fie mitotan, fie chimioterapie pe bază de platină. După o urmărire mediană de aproximativ 18 luni, rata de răspuns obiectiv a fost de 23 la sută (9 pacienți); supraviețuirea mediană fără progresie și cea globală au fost de 2, respectiv 24 de luni. Au răspuns și doi dintre cei șase pacienți cu tumori cu instabilitate microsatelitară ridicată/deficit de reparare a nepotrivirilor (MSI-H/MMR-D). Toxicitatea de grad ≥3 a fost rară (13 la sută).
• Un alt studiu de fază II, deschis, cu un singur braț, a obținut rezultate similare. În acesta, 16 adulți cu AKK rezistent la tratamentele anterioare, aproximativ jumătate cu tumori producătoare de cortizol, au primit inhibitorul morții programate 1 (PD-1), pembrolizumab. După aproximativ șapte luni de urmărire s-au observat răspunsuri obiective la doi pacienți (14 la sută) și boală stabilă la șapte (50 la sută). Toxicitatea de grad ≥3 a fost rară (13 la sută), iar un singur pacient a întrerupt tratamentul din cauza toxicității pulmonare.
• Într-un studiu deschis de fază I-II cu pembrolizumab (KEYNOTE-051), care a inclus 154 de copii cu diferite tumori solide recidivate, provenite din țesuturi sau organe, doi dintre cei patru pacienți cu carcinom adrenocortical au obținut un răspuns parțial.

Alte abordări

Inhibitori IGF1R – Aproximativ 80 la sută dintre AKK supraexprimă factorul de creștere asemănător insulinei (IGF) de tip 2 (IGF-2), cunoscut pentru transmiterea semnalelor predominant prin receptorul IGF-1 (IGF1R).

Deși studiile preclinice și de fază timpurie cu anticorpi monoclonali sau molecule mici care inhibă IFG1R au fost inițial promițătoare, un studiu ulterior de fază I-II cu anticorpul anti-IGF1R cixutumumab a demonstrat o eficacitate globală limitată. În plus, un studiu de fază III, controlat cu placebo, cu linsitinib, o moleculă mică orală care vizează atât IGF1R, cât și receptorul insulinei, nu a arătat o îmbunătățire a supraviețuirii fără boală sau a supraviețuirii globale la pacienții cu AKK avansat. Totuși, la un subgrup au fost observate răspunsuri parțiale și stabilizarea bolii cu aceste medicamente singure sau în combinație cu altele, precum temsirolimus.

Deși inhibitorii IGF1R sunt luați în considerare pentru AKK avansat, cercetările viitoare ar putea identifica markerii moleculari care prezic ce pacienți pot beneficia de această abordare.

Inhibitori VEGF – Factorul de creștere endotelial vascular (VEGF) este suprareglat în țesutul tumoral al AKK, iar unele cercetări au găsit niveluri circulante VEGF semnificativ mai mari la pacienții cu AKK decât la cei cu adenoame suprarenale.

Deși rapoartele de caz au sugerat activitate pentru agenții antiangiogenici talidomid, sorafenib și sunitinib, studiile ulterioare de fază II au demonstrat o eficacitate limitată a inhibitorilor VEGF, atât singuri, precum axitinib sau sunitinib, cât și în asociere cu chimioterapia, de exemplu bevacizumab plus capecitabină ori sorafenib plus paclitaxel săptămânal.

Inhibitori EGFR – Constatarea că peste 80 la sută dintre AKK exprimă receptorul factorului de creștere epidermal (EGFR) justifică studierea agenților care îl vizează. Din păcate, tratamentul de salvare cu inhibitorul EGFR cu moleculă mică erlotinib, asociat cu gemcitabină, a adus puține beneficii într-un studiu cu 10 pacienți evaluabili cu AKK avansat, după eșecul a cel puțin două alte scheme de chimioterapie sistemică. Doar un pacient a avut un răspuns minor, iar opt au prezentat progresia bolii.

Tratament cu radionuclizi – AKK poate fi vizat și prin radionuclizi terapeutici. Exemple de radionuclizi activi includ iod-131-metomidat și substanțe care vizează 11-beta-hidroxilaza, precum (R)-1-[1-(4-[131-I]iodofenil)etil]-1H-imidazol-. Acid 5-carboxilic azetidinil ([iod-131]-IMAZA).

Cum evoluează boala?

În general, carcinomul adrenocortical (AKK) are o evoluție agresivă, iar ratele de supraviețuire la 5 ani sunt scăzute. Supraviețuirea la cinci ani este de aproximativ 45% până la 60% în boala precoce și de 10% până la 25% în boala avansată. Există însă rapoarte care indică o creștere a supraviețuirii globale în AKK în ultimii ani.

• Dintre 139 de adulți tratați pentru AKK la MD Anderson Cancer Center într-o perioadă de 20 de ani, supraviețuirea la cinci ani a fost de 60%, în ciuda faptului că 34% aveau metastaze la distanță la diagnostic.
• Într-o a doua serie, cu 113 pacienți tratați la Memorial Sloan-Kettering Cancer Center, cei cu rezecție completă a bolii primare (nu recidivate), adică 68 de pacienți, au avut o supraviețuire la cinci ani de 55% (mediană de 74 de luni).

În concluzie, carcinoamele adrenocorticale (AKK) sunt tumori rare, adesea agresive, care pot fi funcționale, provocând sindrom Cushing și/sau virilizare, ori nefuncționale, prezentându-se ca masă abdominală sau descoperire întâmplătoare. Majoritatea adenoamelor suprarenale au mai puțin de 4 cm. În schimb, la descoperire, majoritatea AKK depășesc 4 cm în diametru. Conținutul bogat în lipide al adenoamelor corticale ajută la diferențierea acestor tumori benigne de carcinom la tomografia computerizată (BT). La diagnostic, aproximativ 50 la sută dintre adulții cu AKK au o boală relativ avansată.