Momentul în care timpul se oprește: DIAGNOSTICUL DE CANCER!

Diagnosticul de cancer trezește o gamă foarte largă de emoții intense și diferite. Înainte să citiți articolul, imaginați-vă doar pentru 1 minut că ați primit acest diagnostic sau, dacă sunteți deja un pacient diagnosticat, încercați să vă amintiți acel moment…

Trebuie să îi recunoaștem greutatea, nu-i așa? Chiar simpla imaginare sau amintire poate declanșa multe emoții greu de descris, complexe și intense: șoc, surprindere, confuzie, neîncredere, suferință, îngrijorare pentru dumneavoastră, cei dragi și viitor, neliniște și, mai presus de toate, frică intensă! Uneori, dimpotrivă, amorțire emoțională… Imposibilitatea de a simți ceva, estomparea momentului, un gol, ca și cum nu ați fi dumneavoastră sau totul ar fi ireal…

În articolul anterior despre psihologia cancerului , după cum spuneam, fiecare este unic. Convingerile, viziunea asupra lumii, cultura, sprijinul social, așteptările, traumele trecute, forța de a lupta cu dificultățile, personalitatea… Toate definesc și influențează percepția și trăirea cancerului. În mod interesant, pentru un pacient internat luni întregi fără diagnostic, cancerul, înfricoșător pentru mulți, poate însemna sfârșitul incertitudinii, clarificarea adversarului și ușurare.

Nu există emoții corecte sau greșite

Nu trebuie uitat că nu există emoții corecte sau greșite de simțit… Există emoții pe care nu le putem înlătura cu „Nu ai de ce să te temi”, „Nu trebuie să te neliniștești”, „Totul va fi bine”, care trebuie acceptate fără judecată, cu suișuri și coborâșuri, uneori ușor, alteori greu de gestionat, „firești” . Să privim emoțiile posibile și gândurile care le pot însoți.

La început: șoc și negare

Contează mult mediul în care aflați că aveți cancer, persoana care vă anunță și felul în care o face. Aflarea bruscă a rezultatului anatomopatologic și a diagnosticului, pe fugă, poate de la un medic care nu vă cunoaște bine, poate fi zguduitoare sau ireală. Sperând că nu veți trăi așa ceva, o explicație simplă, cât mai lipsită de termeni medicali, oferită de medicul în care aveți încredere și asimilată treptat, este de obicei primul pas care declanșează emoțiile.

Etapa care începe aici se numește „etapa de șoc” . Mai ales dacă vestea este complet neașteptată, în acel moment pot apărea:

• Încremenire
• Imposibilitatea de a simți sau exprima ceva
• Confuzie
• Imposibilitatea de a înțelege sau urmări ce spune medicul
• Senzația că momentul nu este real 
• Neîncredere în ceea ce se întâmplă 
• Senzații fizice neobișnuite: bufeuri, amorțeală, furnicături 
• Pot apărea ȘI lipsă de aer, palpitații, nevoia de a suspina, tensiune și panică.

Etapa poate dura ore sau chiar zile. Dacă investigațiile durează de ceva timp și anticipați într-o anumită măsură diagnosticul, șocul poate fi mai ușor și mai scurt.

Ce să faceți pentru a gestiona aceste emoții:

Nimic…

Vă rugăm ca, în această perioadă grea, nici pacienții, nici apropiații să nu își asume povara controlării emoțiilor. Orice simțiți apare fiindcă este firesc și necesar să fie trăit. Știu că evitarea durerii este în natura umană, însă fiecare emoție are o funcție… Tristețea și durerea sunt la fel de valoroase ca fericirea și liniștea; deși le numim negative, ele oferă ceea ce este necesar pentru a continua. În acest context, șocul și emoțiile care pot urma imediat în perioada de negare , deși par negative, oferă o zonă sigură, fără conflict… Mintea și sufletul spun de fapt: „Această informație este prea mult și prea grea pentru mine; o vreme nu voi simți nimic, voi amorți. Dă-mi timp să o asimilez, să înțeleg ce trăiesc, să depășesc impactul și să îmi continui drumul.”

Recomandarea mea este următoarea: foarte probabil, nu ați auzit o parte din informațiile medicului sau, deși le-ați auzit, nu le-ați putut reține ori înțelege. Puteți solicita o scurtă întâlnire în viitorul apropiat. Mergeți cu întrebările principale notate și, cu mintea mai liniștită, cereți informații despre boală, proces și tratament. Dacă veniți cu un apropiat, veți avea și un sprijin care să surprindă detaliile scăpate.

„Etapa negării”

În această perioadă, împletită cu șocul, chiar dacă toate dovezile sunt prezente, pacienții nu pot crede inconștient că au cancer și îl acceptă greu. În această etapă pot: 

• Să se comporte ca și cum nu ar avea boala.
• Să manifeste indiferență față de boală și evoluție.
• Să nu dorească să vorbească despre boală sau să vorbească foarte puțin. 
• Să meargă la medic pentru tratament, dar să nu folosească termenul „cancer”.
• Să primească tratament și totuși să nu considere că au cancer.

Pare ciudat? Nu este… Sunt reacții firești. După cum spuneam, mintea și sufletul încearcă să asimileze și într-o zi o vor face. Dacă negarea sau seminegarea nu duce la refuzul tratamentului ori la vătămarea propriei persoane, poate să nu necesite intervenție, deoarece se va rezolva spontan.

Dacă:

• Ideea că nu este cancer, că diagnosticul este greșit și trebuie un medic mai bun reapare la fiecare medic nou,
• Pacientul nu face investigațiile recomandate, le întârzie sau le amână la nesfârșit,
• Refuză complet tratamentul și, îndepărtându-se de terapiile științifice, recurge doar la metode alternative ori complementare, trebuie cerut ajutorul unui psihiatru sau psiholog clinician specializat pentru depășirea negării.

Rareori, pacientul acceptă boala, dar apropiații o neagă. Mecanismul de bază este același. Pentru a asimila faptul că persoana iubită are cancer și a continua, și apropiații trebuie să treacă prin doliu. Dacă nu împiedică tratamentul și își pot menține relativ sprijinul, negarea se rezolvă spontan. În cazuri mai grave trebuie neapărat sprijinul profesioniștilor în sănătate mintală.

Deși uneori negarea slăbește și apare acceptarea, procesul este în esență o alternanță între ele. Înainte să lase loc acceptării, negarea care se rezolvă în ore sau zile poate trece și prin furie și negociere.

„Etapele furiei și negocierii”

Aflarea diagnosticului poate zdruncina adesea „credința într-o lume dreaptă, protectoare și într-un viitor plin de lucruri frumoase” și poate aduce profunda dezamăgire că „nu trăim într-o lume previzibilă, controlabilă și sigură” . Ieșind din negare și devenind foarte conștient de boală, omul încearcă să răspundă întrebărilor sale. Cât de firească este căutarea sensului în suferință! Totuși, aceasta aduce adesea și furie. De exemplu:

• Față de corpul bolnav… „Credeam că încă am corpul unei fete tinere”, spunea odată o pacientă de aproximativ 40 de ani. • Față de sine, pentru că nu și-a îngrijit corpul…
• „De ce eu, când există oameni care ar merita această boală?” sau „De ce acum?” întrebând uneori pe Dumnezeu…
• Furia intensă se poate îndrepta spre soțul care a supărat-o, ginerele care a divorțat de fiică, fratele care o forțează să mănânce fructe, vecinul care sună să întrebe de sănătate, asistenta care îi provoacă durere în braț, medicul care face vizita repede sau chiar îngrijitorul care pleacă fără să spună noapte bună.

Negocierea înseamnă că mintea se așază inconștient la tratative cu destinul pentru a scăpa de durere. Se negociază inconștient cu Dumnezeu, universul sau orice este considerat cauza bolii. Se încearcă atât repararea trecutului, cât și planificarea viitorului, întoarcerea la momentul aflării bolii, la ultimele zile, săptămâni și luni, pentru a le retrăi corectând greșelile.

• „Ce pedeapsă / păcat am avut de mi s-a întâmplat asta?”
• „Doamne, de acum voi face… te rog să nu fie adevărat…”
• „Să mă vindec și voi aduce jertfe”, „Să trec peste asta și voi merge la umra”,
• „Să se termine și niciodată nu voi mai…”
• „Dacă aș da asta, să dispară boala în schimb…”
• „Totul este din cauza blestematelor țigări; dacă nu aș fi fumat mai mult luna trecută…”

Furia este un înveliș peste anxietatea și frica de dedesubt. Este firească și trebuie înțeleasă. Trebuie acceptat că situația este grea și persoana poate fi furioasă, făcând-o să simtă că orice efort al său este valoros. Nimic nu amplifică furia ca senzația de a nu fi înțeles. Vreau însă să subliniez ceva: existența furiei trebuie validată, dar exprimarea ei distructivă nu trebuie aprobată. Furia devenită agresiune verbală sau fizică necesită intervenție rapidă și sprijin de la psihiatru / psiholog clinician pentru gestionarea stresului și furiei. Psihoterapia este una dintre cele mai potrivite căi de sprijin în această perioadă.

Uneori, când gestionarea furiei și emoțiilor greu de suportat este dificilă, pot fi alese metode nepotrivite de relaxare. Deși nu este răspândit în cultura noastră, poate crește tendința spre alcool și substanțe. Negarea, reprimarea sau calmarea emoțiilor dureroase cu medicamente, alcool ori droguri nu încheie doliul, ci îl prelungește nerezolvat.

Știind că este ușor de spus și greu de făcut, vă recomand să vă exprimați supărarea și furia. Având în vedere și dificultățile culturale de exprimare, dacă emoția vă copleșește, cel mai bine este să cereți sprijin. Și apropiații pot trece prin aceleași procese și pot fi furioși; sprijinul psihologic este potrivit și pentru ei.

Aceste perioade nu se succed ordonat ca treptele unei scări; pot exista treceri între negare, furie, seminegare, negociere, acceptare și din nou negare. Totuși, trăirea negocierii și furiei este în esență un semn sănătos că începem să acceptăm realitatea. Încheierea doliului și continuarea vieții acceptând pierderea sănătății includ însă și depresia și acceptarea.

„Depresie și acceptare”

Continuarea acceptând riscul pierderii sau faptul că ea s-a produs, adaptarea sănătoasă la absența a ceea ce s-a pierdut și împăcarea sunt importante în doliu. Acceptarea poate aduce mai degrabă tristețe și durere decât furie și anxietate. În adaptarea la noua viață pot apărea tulburări de somn, apetit, energie și motivație. Emoționarea ușoară, lipsa interesului și deznădejdea pot fi însoțite de gânduri de vinovăție, precum „Sunt o povară pentru familia mea” . Dacă nefericirea, tristețea, lipsa bucuriei și energiei, tulburările de somn și apetit, problemele de atenție și concentrare, deznădejdea și senzația că nimeni nu poate ajuta sunt intense, persistă și vă afectează viața, probabilitatea depresiei este mare și trebuie consultat un psihiatru. Tristețea care nu perturbă viața face parte din doliu.

După criză, odată cu acceptarea, urmează adesea o perioadă de revizuire a experiențelor și relațiilor apropiate și de căutare a sensului vieții. Oricare ar fi pierderea, o pot însoți și „pierderi secundare” . De exemplu, cancerul implică doliul pierderii sănătății, dar pierderea rolurilor sociale, pierderile financiare sau ale încrederii în sine, existente ori posibile, însoțesc pierderea principală și sunt și ele trăite prin doliu.

Pierderea și procesul de doliu

Toate etapele de mai sus apar, în esență, în „PROCESUL DE DOLIU” după orice pierdere. La naștere, omul începe viața pierzând lumea caldă și protectoare a uterului; la fiecare etapă următoare pierde ceva din cea anterioară. Doliul este astfel la fel de firesc în viață ca somnul sau foamea. Cu cât pierderea ori riscul ei este mai mare, cu atât doliul devine mai dificil.

La pacienții cu cancer, pierderea sănătății și existența unei boli care amenință viața declanșează doliul. Mai ales dacă cineva din familie a avut cancer, a murit din cauza lui, a suferit sau au fost văzute dificultățile celor rămași după pierdere, drumul de la diagnostic la acceptare poate fi mai greu. Similar, dificultatea apropiaților de a accepta boala și de a trăi doliul îngreunează adaptarea pacientului.

Emoțiile firești de mai sus fac parte din călătorie… Sunt procese dinamice, care evoluează și se schimbă spontan. Recunoașterea și acceptarea lor fără judecată vă vor netezi drumul. Dacă simțiți că ați rămas blocați într-o etapă, nu puteți avansa și situația vă afectează intens viața, relațiile și tratamentul, vă rugăm să cereți sprijin psihiatric.