Organizați-vă pentru a combate sindromul de epuizare!

Sindromul de epuizare nu a fost numit prima dată de un medic de familie copleșit de hârtii sau de un urgentist sătul de dosare electronice inutilizabile. În 1974, într-o clinică privată lucra psihologul Herbert Freudenberger , care a studiat factorii de risc, punând accent pe trăsături precum disponibilitatea excesivă de a ajuta și monotonia rutinei. A observat și mediile de lucru, legând serviciile pentru comunități marginalizate de epuizare: clinici private, comunități terapeutice, linii de ajutor, centre de criză, clinici pentru femei, centre pentru homosexuali și servicii sociale.

În ultimii ani a devenit o mare preocupare pentru medici și personal. Dar s-a uitat că originea sa privea clinici care tratau persoane cu nevoi speciale.

Ca student în anul patru, am auzit multe despre epuizare: dosare electronice consumatoare de timp, program excesiv, sentimentul de piesă neimportantă într-un sistem mare și birocrație. Mă tem de ele ca începător, dar experiența din facultate și spitalul public arată o cauză insuficient discutată, sugerată de Freudenberger: să îngrijești pacienți știind că niciun medicament nu va repara răul situației lor sociale și economice.

Învățăm și determinanții sociali ai sănătății, și epuizarea, dar prea puțin contribuția primilor. Sărăcia și suferința pacienților ne consumă. Ne simțim neputincioși când nu îi putem ajuta cu chiria și demoralizați când nu pot lua regulat medicamente „nu pe stomacul gol”, neavând mâncare suficientă. Sunt doar câteva cauze.

Un alt factor nu este specific medicilor, dar facultatea îl agravează: ca indivizi ne credem mai puternici decât suntem, credință greșită alimentată de noi și ceilalți. Deși lucrăm tot mai mult în echipe, cultura medicală prezintă încă doctorii ca eroi individuali și salvatori. Halatul și cărțile exprimă pentru mulți putere individuală și socială maximă. Dar fiecare medic va întâlni suferință din sărăcie și marginalizare, în fața căreia chiar cel mai competent se poate simți insuficient.

Întâlnirea individuală cu dificultatea socială și economică aduce o revelație: medicii centrați pe propria putere devin brusc neputincioși, singuri și insuficienți.

Văd problema în legătura dintre determinanții sociali și epuizare, dar și soluția. Dacă neputința individuală este nodul, acțiunea colectivă trebuie să ajute. Putem încerca individual locuințe publice pentru pacienții fără adăpost, dar ce s-ar întâmpla dacă toți medicii lor ar cere împreună locuințe accesibile?

Acțiunea comună este strategică și terapeutică. Munca și vocea devin mai puternice. Când ne vedem parte a unei comunități cu scop comun, nu indivizi singuri în cabinet, singurătatea scade.

Unii cercetători întreabă dacă susținerea pacienților este obligație sau aspirație comună. Legătura epuizării cu viața lor grea face discuția lipsită de sens: nu contează doar dacă trebuie să milităm, ci că opoziția colectivă față de nedreptățile sociale ne ridică moralul. Avem astfel grijă și de pacienți, și de noi.

Aș vrea să spun o scurtă poveste, poate cunoscută: câțiva prieteni ajung la un râu cu curent puternic și văd oameni înecându-se. Sar să-i salveze, dar după fiecare apare altul căzut în apă. Un prieten începe să înoate spre izvor, iar altul, epuizat, strigă „Unde mergi?”. Răspunsul: „Să găsesc ce îi aruncă pe oameni în râu”.

Lecția principală este că prevenția este mai eficientă decât tratamentul, dar arată și că anumiți factori care contribuie la sindromul de epuizare provin din circumstanțele sociale generale. După părerea mea, prietenul care a înotat în susul râului, către izvor, a luat decizia cu cel mai mare efect. A văzut că persoanele care se înecau continuau să vină neîntrerupt către prietenii săi și a înțeles că erau trimise de o forță pe care aceștia nu o vedeau. A observat eforturile nesfârșite ale sale și ale prietenilor, cât de obosiți erau, și a simțit că se apropiau de epuizare. Pentru a împiedica acest lucru, s-a îndreptat, împreună cu prietenii, către forța care arunca oamenii în râu; era decizia cea mai logică atât pentru ei, cât și pentru cei care se înecau.

Determinanții sociali și neputința medicilor sunt doar o parte a epuizării. Este senzația salvării celor înecați în timp ce alții cad: între două urgențe, salvarea imediată și găsirea forței nevăzute. Studenții sunt educați foarte individual și rămân blocați în acea mentalitate. „Ce pot face eu?” pornește din intenții bune și ambiție, dar ajunge adesea la lehamite și renunțare. Dacă facultățile și programele spitalicești vor prevenție reală, trebuie să ne învețe să gândim comunitar și să întrebăm „Ce putem face noi?” . Nu trebuie să luptăm individual cu factorii sociali pentru prevenirea epuizării. Trebuie să devenim o comunitate.

Textul de mai sus traduce articolul lui Leo Eisenstein , student Harvard Medical School în anul 4., publicat în revista medicală NEJM.

• Încă nu ai un mentor? Ce este mentoratul?
• Sindromul de epuizare: să privim și viața oncologilor