Termometrul medical în 1866 – Măsurarea temperaturii

În 1612, medicul italian Santorio Santorio a fost printre primii care au adăugat o scală numerică dispozitivelor asemănătoare termometrului. Totuși, acestea nu ofereau măsurători exacte, deoarece rezultatele erau influențate de presiunea aerului.

Fizicianul german Daniel Gabriel Fahrenheit, care a inventat termometrul cu alcool în 1709 și pe cel cu mercur în 1714, a preferat mercurul deoarece putea fi utilizat într-un interval larg de temperaturi. În plus, mercurul avea un punct de îngheț la fel de scăzut ca alcoolul și un punct de fierbere suficient de ridicat pentru a măsura temperaturi sub și peste punctul de îngheț al apei.

Unele dintre primele termometre clinice aveau o lungime de aproape un picior (25 cm), ceea ce le făcea dificil de transportat în geanta medicului sau de folosit la pacienți. Măsurătorile puteau dura peste douăzeci de minute. În 1866, medicul britanic Thomas Clifford Allbutt a inventat un termometru clinic de numai șase inci (15 cm) , pe care îl putea purta mereu în buzunar și folosi la fel de des ca stetoscopul.

Un moment important în istoria termometrelor medicale îl reprezintă lucrările medicului german Carl Wunderlich, care a publicat în 1868 date despre temperatura a 25000 de pacienți. În același an, medicul scoțian Thomas Maclagan a studiat temperaturile pacienților cu febră tifoidă și pneumonie. 

Wunderlich nu doar a publicat date despre temperatura unui număr mare de pacienți, ci a stabilit și intervalul „normal” al temperaturii corpului uman. În opinia sa, temperatura normală era de aproximativ 37°C (98,6°F). Deși aceste valori sunt încă acceptate în general, studiile ulterioare au arătat că valorile „medii” pot varia între persoane și în diferite momente ale zilei.

Tehnologiile electronice și cu infraroșu au contribuit la creșterea vitezei și preciziei termometrelor medicale în a doua jumătate a secolului al 20-lea. Termometrele electronice s-au răspândit mai ales începând din anii 1980. Acestea erau mai sigure și mai ușor de utilizat decât cele cu mercur. Astăzi, termometrele medicale folosesc frecvent senzori în infraroșu.

Febra este considerată un răspuns al organismului la infecție sau la alte boli și reprezintă, de obicei, un mecanism de apărare. Creșterea temperaturii corpului îngreunează multiplicarea bacteriilor și virusurilor și mărește eficiența sistemului imunitar. De aceea, o temperatură crescută poate fi primul semn al unei boli și îi poate ajuta pe medici să diagnosticheze o infecție sau o afecțiune.

Au fost descrise în special „curbe febrile” tipice, adică tipare ale temperaturii care crește și scade la anumite momente pe parcursul unor boli. De exemplu, febra tifoidă și malaria prezintă anumite tipare febrile. Acestea ajută în procesul de diagnostic.

Există diferite tipuri de termometre pentru măsurarea temperaturii corpului: orale, rectale, auriculare (timpanice), pentru suprafața pielii și pentru frunte (temporale). Ele pot fi mai potrivite pentru anumite grupe de vârstă și situații.

Personalități istorice menționate în articol: Santorio Santorio (1561–1636), Daniel Gabriel Fahrenheit (1686– 1736), Carl Reinhold August Wunderlich (1815–1877), Thomas Clifford Allbutt (1836–1925), Thomas Maclagan (1838–1903)

• Subiectul anterior: Genetica lui Mendel în 1865 – Experimentele pe mazăre
• Subiectul următor: Chirurgia tiroidei în 1872 – Premiul Nobel pentru Fiziologie în 1909