Am devenit un medic mai bun sau mai rău trăind cu cancer?

Textul de mai jos este traducerea articolului publicat la 20 septembrie 2018 în revista științifică NEJM, în care Adam Philip Stern, profesor asistent la Harvard Medical School, descrie cum s-a schimbat perspectiva unui medic asupra vieții după diagnosticul de cancer.

Zilele trecute, un pacient s-a așezat în fața mea plângând. Pierduse o persoană dragă cu două luni în urmă, iar durerea lui era de nedescris. Am ascultat atent, dar nu am simțit aproape nimic. Simțisem întotdeauna o afecțiune sinceră pentru acest pacient și niciodată nu îmi fusese atât de greu să stabilesc o legătură emoțională cu pierderile din viața pacienților mei. Chiar și când mi-a reproșat pentru că nu fusesem prezent în momentul decesului, puteam să îi prezint condoleanțe, dar parcă vorbele mele nu conțineau nicio emoție...

Pentru mine, psihiatria a fost întotdeauna sinonimă cu empatia

Cunoștințele de psihofarmacologie și neuroștiințe clinice sunt esențiale pentru a lucra cu ușurință, însă, dacă nu pot construi un parteneriat empatic cu pacientul meu, nimic nu mai are importanță pentru mine.

Notă: Empatia înseamnă să înțelegi și să interiorizezi sentimentele altcuiva, situația în care se află sau motivația comportamentului său. Termenul este folosit și în sensul proiectării propriilor sentimente asupra altor obiecte.

În ianuarie 2018, am primit diagnosticul de cancer renal în stadiul 3 ; prognosticul meu (felul în care va evolua boala) este incert și există o mare probabilitate să îmi pierd viața din cauza acestei boli. Îmi petrec cea mai mare parte a timpului sperând că lucrurile nu vor evolua astfel și încerc să îmi trăiesc viața cu acest gând. Am crezut că va fi mai ușor așa și am mers mai departe.

Deși a fost greu să le explic pacienților diagnosticul și operația mea, acestea au creat cumva, brusc, «un concediu de 2 luni». Acel dans delicatdintre psihiatri și pacienți fusese zguduit de un cutremur produs doar în partea mea a încăperii. Deși pacienții mei fac față absenței mele și, indiferent de situație, întrevăd o revenire a mea, mă întreb cât din vechiul meu sine profesional mai este aici pentru a lucra cu ei. Nu aș fi crezut niciodată că un rinichi stâng sănătos poate avea o asemenea influență asupra unei practici de psihiatrie.

«Totuși, sunteți sănătos!»

Este foarte clar că, în unele privințe, nu mai performez ca înainte. A început să îmi fie mai greu să manifest empatie față de alți factori de stres, așa cum s-a întâmplat cu pacientul care pierduse persoana iubită. Problemele care ar putea fi cu adevărat mari și devastatoare au început să îmi pară mai ușor de depășit fără urmări decât înainte. Pierderea unui loc de muncă? Stres conjugal? Conflicte interpersonale?... Acestea sunt principalele cauze ale problemelor de sănătate mintală ale vieții moderne, care îi aduc pe cei mai mulți dintre pacienții mei în cabinet. Însă reacția mea mintală la fiecare este doar o variație a aceluiași gând, iar ceea ce vreau de fapt să le spun este: «Totuși, sunteți sănătos!»

Chiar dacă perspectiva mea s-a schimbat într-o anumită măsură după boală, sunt sigur că tehnica și profesionalismul meu pot rămâne ca înainte de diagnostic și că mă pot descurca suficient de bine pentru a continua. Însă acesta nu este medicul pe care mi-l imaginez și care vreau să fiu. De obicei las pur și simplu deoparte, fără să le discut, gândurile lipsite de empatie și toleranță care îmi trec uneori prin minte. Mai ales pacienții pe care îi văd la consultațiile programate au devenit poate cei cu care îmi este cel mai greu să lucrez, pentru că totul arată diferit din partea mea a încăperii. Parcă până și ceasul de pe perete își face acum simțită prezența.

Ca psihiatru, mă pricep să privesc partea pozitivă chiar și a situațiilor rele. Acum urmez propria psihoterapie pentru a găsi echilibrul într-o lume care pare plină de neliniște și teamă. În timp ce încerc să merg înainte, privesc chiar în interiorul meu. Poate că schimbările aduse de diagnosticul de cancer au venit și cu anumite abilități profesionale, cine știe?

Înainte, îi observam pe pacienții a căror lume interioară nu o puteam vedea nici când viața lor mergea bine și ale căror probleme nu le înțelegeam, întrebându-mă: cum? Acum știu ce înseamnă să simți nesiguranță chiar și când totul pare pozitiv. Înțelegeam anxietatea și tulburarea de stres posttraumatic prin definițiile din manuale, dar situația mea nu este ceva în care pot derula în minte orice scenariu posibil pentru a mă proteja.

Fiecare senzație și durere care îmi sugerează că boala mea a recidivat (a revenit) au făcut să ajung în punctul în care nu mai pot avea încredere nici în propriile sentimente.

Sper că aceste instincte au creat o bază solidă pentru empatia care îmi va permite să le ofer pacienților o terapie mai bună. Adevărul este că probabil este prea devreme să spun ceva despre evoluția cancerului meu. Sunt zile în care mă întreb dacă faptul că totul s-a schimbat înseamnă că trebuie să îmi transform și munca. În asemenea zile, când mă ocup de un pacient și mă concentrez complet asupra lui, când pot stabili legături atât superficiale, cât și profunde, simt că îmi fac bine meseria, chiar și pentru o clipă.

• 10 aspecte pozitive surprinzătoare ale vieții cu cancer
• Momentul în care timpul se oprește: DIAGNOSTICUL DE CANCER!