Când cancerul ameliorează durerea — vindecarea și tratamentul nu sunt întotdeauna același lucru

Uităm adesea, chiar și ca medici, că sănătatea înseamnă bunăstare fizică, psihologică și socială, concentrându-ne numai asupra efectelor fizice. Povestea următoare subliniază abordarea completă și faptul că sănătatea face parte din calitatea vieții. Pacienții în tratament nu ar trebui să se neliniștească citind-o: cancerul este dificil fizic și psihologic, iar bolnavii luptă și emoțional și social. Răspunsul la tratament și schimbările vieții contează mult. Povestea doamnei P. arată importanța răspunsului la tratament și felul în care viața se poate schimba după acesta.

Vocea subțire trăda anii de fumat ai doamnei P. Imediat ce a intrat, a început să povestească repede, cu pauze, fragmente din viață. O ascultam vorbind despre postul de la o bibliotecă pentru copii înainte de boală și priveam teancul uriaș de rapoarte și imagini strânse în ani. Erau ordonate atent în dosare galbene după tip: MRG, BT, X-Ray. Dincolo de masă, vizibil tensionată, își freca mâinile și privea în pământ. Eram nou în clinică și vedeam des această scenă. Oamenii veneau pentru răspunsuri negăsite în altă parte. Grosimea dosarului îmi sugera situația; într-unul ca al ei vedeam o poveste complicată și, mai important, adesea fără soluție.

Simptomele, mai ales oboseală și durere, începuseră cu ani înainte. Agravarea o obligase să își schimbe viața și să renunțe la serviciu. Relațiile familiale sufereau: toată energia și atenția erau în simptome, nu în soț sau copiii de vârstă universitară. Simțea dezamăgirea lor. Domnul P. își dorea înapoi soția veselă, creativă, plină de viață și scop. Copiii veneau mai rar, iar ea simțea că o fac mai ales din obligație. Își dorea disperat un nume pentru suferință. O vedea hrănită de propriile slăbiciuni și presupunea că și ceilalți cred la fel. Deși se considera puternică, se învinovățea. Fiecare control clarifica puțin situația, iar simptomele durerii, inițial aparent din spate, se schimbau. Rapoartele vechi aveau note de la ortopezi, neurologi și fizioterapeuți. Testele și scanările nu găsiseră o explicație. Apoi au apărut alergii alimentare și, după endoscopia necesară, încercase diverse diete. Era convinsă că drojdia, o ciupercă, era cauza și nu accepta răspunsurile medicilor. Consultase reumatologi și neurologi; suspiciunea unei boli neurologice, MS (scleroză multiplă), o determinase să repete testele. Putea exista inflamație cu rezultate normale? Singurul diagnostic cert era emfizemul, dar insista că respirația nu era problema.

După o internare pentru durere, a venit să îi prescriu o rețetă plină cu narcotice. Își spunea că se ameliorează, dar nu își putea imagina viața fără ele. Totul s-a schimbat când o mamografie de rutină a arătat microcalcificări noi, descrise drept „suspecte”. Îmi este greu să spun unui pacient că ar putea avea cancer, însă absența fricii și îngrijorării din reacția ei era ceva nemaivăzut: „Deci cancer mamar?” A avut o revelație, ca și cum ar fi prins răufăcătorul la sfârșitul unui roman polițist. A întrebat doar: „Ce facem acum?”

După planificarea operației, radioterapiei și chimioterapiei, ne vedeam mai rar. Se schimbase remarcabil și chiar renunțase brusc la narcotice. Concentrată numai asupra cancerului, anxietatea i se redusese împreună cu simptomele. Soțul și fiica, veniți rar înainte, o însoțeau acum. Între tratamente și-a reluat hobby-urile, prietenii și lectura pentru copiii din fosta bibliotecă. Crea și vindea obiecte artizanale. Toți, inclusiv ea, credeau că era în cea mai bună formă de ani. A încheiat tratamentul și i s-a spus că se vindecase. La întâlnirile următoare am observat însă absența fiicei și soțului și dispoziția proastă. Dispăruse hotărârea de a-și îndeplini scopurile din tratament; părea întoarsă la agitația anterioară diagnosticului. Apoi nu a mai venit deloc.

Programul aglomerat a întârziat observarea. Mă întrebam ce se întâmplase și dacă alesese alt medic pentru răspunsurile pe care nu le puteam da. După câțiva ani am telefonat domnului P. Mi-a spus că murise într-un centru de îngrijire: „La scurt timp după ultima consultație, a fost internată pentru BPOC. Nu a mai mers la medic și a murit de insuficiență respiratorie. Și-a petrecut ultimii ani liniștită, aproape fără să iasă din casă.” La întrebarea despre recidiva cancerului, domnul P. a spus: „Nu a recidivat; se vindecase. Ca întotdeauna, făcuse o treabă extraordinară.”

Ani întregi am reflectat la lecțiile poveștii ei. Aveam zeci de întrebări, tot mai multe: „De ce insista atât să dea un nume bolii? Ce traume sugera uneori fără să le poată spune clar? Ce aș face diferit dacă am începe astăzi?”

Încă nu sunt sigur de răspunsuri. Știu numai că doamna P. învinsese cancerul, dar nu reușise niciodată să se vindece...

Fiecare poveste și fiecare răspuns la tratament diferă. Particularitatea cancerului nu trebuie ignorată. Pacienții luptă fizic, psihologic și social; este important să nu își piardă speranța și să se țină strâns de parcursul terapeutic alături de medici.