Ce este chimioterapia cu insulină? Are un loc în tratamentul cancerului?

Ce este chimioterapia cu insulină?

Chimioterapia susținută cu insulină este o metodă bazată pe principiul utilizării insulinei împreună cu medicamentele chimioterapice pentru a permite pătrunderea unei cantități mai mari de chimioterapic în celulele canceroase. Este numită și KemoTermi. Se afirmă că această metodă obține un efect mai mare cu mai puțin chimioterapic și reduce și reacțiile adverse. Metoda nu implică descoperirea vreunui medicament nou, ci urmărește creșterea eficacității medicamentelor chimioterapice existente.

Care este istoria sa și pentru ce afecțiuni este utilizată?

Metoda tratamentului susținut cu insulină a fost propusă pentru prima dată în 1932 de medicul mexican Donato Perez Garcia. Dezvoltată inițial în principal pentru sifilis, metoda a fost încercată ulterior și în artrită (inflamația articulațiilor), colită (inflamația intestinului gros) și astm. În 1939, Ministerul Sănătății din Mexic a declarat că tratamentul sifilisului susținut cu insulină merită cercetat; totuși, faptul că antibioticele nou descoperite în aceeași perioadă tratau foarte bine sifilisul a făcut tratamentul cu insulină să își piardă prestigiul. În consecință, căutând alte posibilități, dr. Perez a lansat în 1947 afirmația că tratamentul cu insulină ar fi eficient în cancer. Însă cercetările clinice pentru dovedirea acestor afirmații nu au fost publicate niciodată în reviste cu evaluare de specialitate. Ulterior, deși alte echipe de cercetare au publicat câteva studii mici, acestea nu au putut confirma afirmațiile.

Care este mecanismul de acțiune?

Se știe că factorul de creștere asemănător insulinei (IGF-1) joacă un rol în multiplicarea, migrarea și adeziunea celulelor. În anumite tipuri de cancer s-a arătat că, în celule, IGF-1 are receptori excesiv de activi. Pornind de aici, se afirmă că celulele canceroase sunt mai sensibile la insulină și la factorul de creștere asemănător insulinei (IGF-1).

Insulina este hormonul care permite pătrunderea zahărului (glucozei) din sânge în celule. Prin urmare, când se administrează insulină din exterior, aceasta crește trecerea zahărului sanguin în celule. Tocmai de aceea se afirmă că, la administrarea insulinei din exterior, receptorii IGF-1 din celulele canceroase ar fi stimulați și permeabilitatea membranei celulare ar crește. Se mai susține că celulele canceroase au nevoie de mai mult zahăr și că, prin urmare, permeabilitatea membranei crește și mai mult. Se crede că această creștere a permeabilității permite unei cantități mai mari de medicament să ajungă în celulele canceroase. Astfel, se afirmă că, administrând între un sfert și o zecime din dozele obișnuite de chimioterapie, s-ar putea obține același efect cu mai puține reacții adverse. Însă până acum niciuna dintre aceste afirmații nu a putut fi dovedită și fundamentată științific.

O altă ipoteză susține că insulina, influențând faza S a ciclului celular, face tumora mai vulnerabilă la medicamentele care acționează specific în această fază.

Care sunt rezultatele studiilor privind efectele chimioterapiei cu insulină?

În literatura de specialitate există numai câteva studii mici și prezentări de caz privind utilizarea tratamentului susținut cu insulină la pacienții oncologici.

Într-un studiu clinic care a evaluat 16 pacienți cu cancer de prostată avansat, pacienții au fost împărțiți în 2 grupuri și li s-au administrat diferite chimioterapice împreună cu insulină. În final, după ciclul 6, s-a observat la 4 pacienți oprirea progresiei nivelului PSA, care indică evoluția bolii, la 8 un răspuns parțial, iar la 4 progresie. Însă, deoarece insulina a fost administrată ambelor grupuri în acest studiu, evaluarea efectului specific insulinei nu este posibilă. De asemenea, rezultatele pe termen lung ale aplicării nu sunt cunoscute.

Într-un alt studiu realizat cu participarea a 30 de femei cu cancer mamar avansat și rezistență la mai multe medicamente, femeile au fost împărțite în 3 grupuri: unui grup i s-a administrat numai chimioterapicul metotrexat, altuia metotrexat împreună cu insulină, iar altuia numai insulină. La evaluarea de la sfârșitul celor 8 săptămâni s-a observat o progresie mai redusă a bolii și o creștere mai mică a tumorii în grupul care primise metotrexat cu insulină. Însă studiul este insuficient ca amploare și metodologie pentru o concluzie clară. De altfel, nu au fost evaluați parametri esențiali precum calitatea vieții și supraviețuirea și nu au fost raportate rezultate pe termen lung.

În literatura de specialitate există și câteva raportări de caz în care s-a utilizat chimioterapia cu insulină. Deși în aceste cazuri s-au obținut anumite rezultate pozitive, nu se știe dacă efectul s-a datorat numai chimioterapicului sau dacă insulina a avut vreo contribuție.

Într-un studiu de laborator realizat în China, insulina a crescut efectul chimioterapicului etoposid în celule umane de cancer esofagian și pulmonar. Tot într-un alt studiu de laborator din China s-a afirmat că insulina crește efectul chimioterapicului paclitaxel de distrugere a celulelor canceroase în celule umane de cancer endometrial (al mucoasei uterine). Într-un alt studiu de laborator pe celule tumorale umane, s-a observat doar o mică diferență a sensibilității la chimioterapice a celulelor tumorale cărora li s-a administrat insulină. Oricum, eficacitatea unei substanțe sau metode în studiile de laborator arată doar că aceasta poate fi testată în studii clinice; nu înseamnă că va produce același efect în corpul uman fără a deteriora alte celule. Dimpotrivă, dintre poate mii de substanțe care omoară celulele canceroase în laborator, numai câteva pot produce același efect și în corpul uman.

Și Centrul Oncologic Memorial Sloan Kettering, una dintre principalele instituții oncologice, afirmă că această metodă nu are niciun efect pozitiv identificat în tratamentul cancerului; dimpotrivă, poate chiar crea pericol prin scăderea excesivă a glicemiei.

Este chimioterapia cu insulină o metodă complet inofensivă?

Unul dintre cele mai importante argumente utilizate de susținătorii chimioterapiei cu insulină este că metoda ar fi complet inofensivă și că medicamentele utilizate sunt autorizate și există de mulți ani. Faptul că insulina și chimioterapicele utilizate în această metodă sunt medicamente autorizate, aprobate, nu înseamnă că utilizarea lor este lipsită de riscuri. Insulina nu are o indicație de utilizare pentru creșterea eficacității medicamentelor oncologice. Folosirea ei în acest mod ține de inițiativa medicului și nu este interzisă în anumite condiții. Însă, bineînțeles, acest lucru nu înseamnă că este lipsită de riscuri.

Printre principalele reacții adverse ale chimioterapiei cu insulină se numără glicemia scăzută (hipoglicemia). Administrarea insulinei unei persoane fără diabet poate scădea glicemia, provocând efecte precum dureri de cap, palpitații și pierderea cunoștinței. La fel, la diabeticii care utilizează medicamente hipoglicemiante poate provoca scăderea glicemiei sub nivelurile dorite.

În această metodă se afirmă că, deși pacienților li se administrează în general între un sfert și o zecime din dozele standard de chimioterapice, datorită insulinei se obține același efect.

Până acum, un asemenea efect al insulinei nu a fost demonstrat prin studii clinice. Prin urmare, metoda poate face ca persoanele să primească un tratament insuficient și, în consecință, să nu se vindece sau chiar boala să progreseze. Mai mult, utilizarea chimioterapicelor în astfel de doze mici poate crește rezistența la medicamente.

Se afirmă că insulina crește permeabilitatea celulelor canceroase pentru chimioterapice, obținând același efect la doze mai mici și reducând reacțiile adverse. Însă nu există nicio dovadă că insulina crește permeabilitatea în celulele canceroase fără să o crească în cele normale. Prin urmare, este posibil ca insulina să crească și permeabilitatea celulelor normale pentru chimioterapice, accentuând și mai mult reacțiile adverse.

Dincolo de toate acestea, este posibil ca insulina să crească și dezvoltarea tumorii. Multe celule canceroase conțin din abundență receptori pentru insulină și factorul de creștere asemănător insulinei (IGF-1). Este posibil ca, în aceste celule, insulina și IGF-1 să stimuleze direct diviziunea, creșterea și răspândirea celulară. În 2004, un studiu amplu publicat în Lancet, una dintre principalele reviste medicale, a evaluat relația dintre nivelurile sanguine ale factorului de creștere asemănător insulinei (IGF-1) și ale principalei sale proteine de legare, IGFBP-3, și riscul de cancer; s-a afirmat că nivelurile ridicate de IGF-1 cresc riscul cancerului de prostată și mamar, iar nivelurile ridicate de IGFBP-3 cresc riscul cancerului mamar.

Atunci ce trebuie făcut?

În concluzie, chimioterapia susținută cu insulină este o metodă pentru care nu există dovezi privind vreun efect pozitiv în cancer, care nu se bazează pe fundamente științifice și care, dimpotrivă, prezintă riscuri grave. În prezent, nicio instituție oncologică importantă nu susține aplicarea acestei metode. În acest punct, apelarea la o metodă despre care nu există informații și care se bazează integral pe presupuneri nu diferă de a juca la noroc propria viață. Unele persoane susțin că metoda, despre care nu există suficiente informații și dovezi, ar putea fi folosită cel puțin la pacienții oncologici în stadiul terminal. Însă trebuie observat că această metodă nu implică descoperirea vreunui medicament nou; în esență urmărește reducerea reacțiilor adverse prin administrarea chimioterapicelor existente în doze mai mici. În concluzie, în prezent utilizarea chimioterapiei susținute cu insulină nu este potrivită în niciun tip de cancer, în niciun stadiu și în nicio condiție.