Ce este proteina Bence-Jones? De unde îi provine numele?

Ce este proteina Bence-Jones?

Proteina Bence-Jones este o proteină mică produsă de plasmocite, leucocite care produc anticorpi. Această proteină se găsește în cantitate mare în urina celor mai multe persoane cu mielom multiplu, un cancer hematologic care începe în plasmocite.

Cu alte cuvinte, proteinele Bence-Jones sunt lanțurile ușoare libere monoclonale ale imunoglobulinelor.

Creșterea concentrației proteinei Bence-Jones apare de obicei în cancer. În afară de mielomul multiplu, proteinele Bence-Jones urinare se găsesc și la pacienți cu macroglobulinemie Waldenstrom, leucemie limfocitară cronică și alte cancere ale celulelor B.

De unde provine numele proteinei Bence-Jones?

Cel care a dat numele proteinei Bence-Jones, Henry Bence Jones, s-a născut în 1813 în Suffolk, Anglia. Și-a încheiat studiile de licență, masterat și medicină la Universitatea Cambridge.

În 1845, Dr. Bence Jones a fost numit medic asistent și cadru didactic la Spitalul St. George. În același an i s-a cerut să analizeze o probă de urină de la Thomas Alexander McBean, un băcan londonez cu dureri toracice bruște și persistente.

Dr. William MacIntyre, care îl trata pe McBean, notase edem periferic. Suspectând sindrom nefrotic, a încercat să precipite albumina încălzind și răcind urina și adăugând acid azotic. Încălzirea a permis izolarea albuminei, dar precipitatul a dispărut la adăugarea acidului azotic. Urina s-a limpezit și a rămas așa 1-1,5 ore. Ulterior s-a transformat într-o substanță solidă galbenă, care se dizolva când proba era reîncălzită.

Neputând explica această termolabilitate, Dr. MacIntyre i-a trimis o probă Dr. Bence Jones. Acesta a stabilit că proteina încălzită și precipitată, care avea să îi poarte numele, era o proteină diferită de albumină.

McBean a murit în 1846, iar autopsia a arătat coaste moi și fragile. În cele 2 articole publicate ulterior despre constatările urinare, Dr. Bence Jones le-a recomandat cititorilor să caute această proteină în cazurile de „mollities ossium”, cunoscute acum ca mielom multiplu.

Termenul „Bence-Jones protein” a fost utilizat prima dată de Dr. Richard Fleischer în 1880. Dr. Bence Jones a fost onorat ca descoperitor al proteinei datorită evidențierii constatărilor urinare.

Dr. Bence Jones a murit de insuficiență cardiacă în 1873, la 60 de ani. La anunțarea morții sale, nu au fost menționate studiile asupra proteinelor urinare care aveau să îi poarte ulterior numele.

La mulți ani după Dr. Bence Jones, în 1956, Leonard Korngold și Rose Lipari au descoperit natura monoclonală a proteinelor Bence-Jones după identificarea lor în serul pacienților cu mielom multiplu.

*

Stadiul actual al tratamentului mielomului multiplu – sinteză

Confirmarea diagnosticului: Primul pas în evaluarea unui pacient nou cu mielom multiplu (MM) este confirmarea diagnosticului, deoarece stadiile premaligne, gamapatia monoclonală cu semnificație nedeterminată (MGUS) și mielomul multiplu asimptomatic (SMM), pot fi diagnosticate greșit cu ușurință drept MM.

• Managementul SMM depinde de clasificarea riscului.
• Pacienții cu afectare de organ atribuită bolii plasmocitare subiacente sau altor biomarkeri care definesc mielomul necesită tratament.
• Toți pacienții cu MM confirmat trebuie să înceapă imediat tratamentul. Fără terapie eficientă, speranța de viață a pacienților simptomatici este sub un an.

Clasificarea riscului: Cazurile sunt stratificate pe baza rezultatelor hibridizării fluorescente in situ (FISH) pentru translocații specifice și a altor teste. Clasificarea are valoare prognostică importantă și ajută la alegerea tratamentului inițial.

• Mielom cu risc ridicat: Include pacienții la care FISH arată t(4;14), t(14;16), t(14;20), del17p13 sau adăugare de 1q, cei cu lactat dehidrogenază (LDH) ≥2 ori limita superioară și cei cu caracteristici de leucemie plasmocitară primară.
• Mielom cu risc standard: Include pacienții fără nicio anomalie citogenetică sau caracteristică de risc ridicat, inclusiv trisomii, t(11;14) și t(6;14).

Stabilirea eligibilității pentru transplant: Toți pacienții sunt evaluați pentru eligibilitatea la transplant autolog de celule hematopoietice (HCT), care a prelungit atât supraviețuirea fără evenimente, cât și supraviețuirea globală față de strategiile fără transplant. Eligibilitatea HCT diferă între instituții. Deși există ghiduri, trebuie luate în considerare balanța risc-beneficiu și nevoile și dorințele pacientului.

Pacienții eligibili pentru HCT primesc inducție în cele trei până la patru luni dinaintea recoltării celulelor stem, pentru a reduce celulele tumorale din măduvă și sângele periferic, simptomele și afectarea de organ. După recuperarea în urma recoltării, pot trece direct la HCT autolog (strategie precoce) sau continua tratamentul, de obicei cu schema de inducție, rezervând HCT autolog pentru prima recidivă (strategie amânată).

În mielomul cu risc standard — abordarea tratamentului: Tratamentul MM cu risc standard depinde de eligibilitatea HCT și comorbidități.

• Pacienții eligibili pentru HCT cu MM cu risc standard sunt tratați cu o schemă triplă timp de trei până la patru luni înaintea recoltării celulelor stem.
  • După recoltare, este recomandat HCT autolog precoce sau amânat în locul chimioterapiei singure ori HCT alogen (Grade 1B).
  • Studiile care au evaluat transplantul precoce și amânat au arătat supraviețuiri similare, astfel că ambele sunt acceptabile pentru majoritatea pacienților. Decizia se individualizează în funcție de preferințe, vârstă, răspunsul și toleranța la prima chimioterapie și logistică. Important, la cei care amână transplantul pot apărea ulterior evenimente sau complicații care îi fac neeligibili.
  • Celor care continuă cu transplant precoce li se oferă întreținere cel puțin doi ani după transplant. Cei care amână HCT până la prima recidivă completează 8 până la 12 cicluri de terapie triplă, apoi întreținere pe bază de lenalidomidă până la recidivă.
• Neeligibili pentru HCT: pentru majoritatea acestor pacienți se recomandă o schemă triplă cu bortezomib timp de 8 până la 12 cicluri, apoi întreținere cu lenalidomidă. La pacienții fragili, considerați neeligibili pentru triplet, se recomandă lenalidomidă și dexametazonă în doză mică, trecând după 9 cicluri la lenalidomidă singură.

Mielom cu risc ridicat: Pacienții cu MM cu risc ridicat trebuie încurajați să participe la un studiu al unor strategii noi, deoarece toate opțiunile convenționale eșuează. În afara studiilor, datele sunt limitate, iar abordările experților diferă. Pentru cei eligibili se recomandă inducție, HCT autolog precoce și întreținere cu inhibitor de proteazom. Celor neeligibili li se oferă 8 până la 12 cicluri de inducție triplă, apoi întreținere cu inhibitor de proteazom.

Tratament de susținere: Pe lângă terapia țintită asupra clonei maligne, managementul majorității pacienților cu MM include măsuri de prevenire a evenimentelor osoase, leziunilor renale, infecțiilor și trombozei. Pot fi necesare intervenții specifice pentru hipercalcemie, anemie și neuropatie.

Evaluarea răspunsului: Pacienții trebuie evaluați înaintea fiecărui ciclu pentru a stabili răspunsul bolii la tratament.

Boală recidivată: MM recidivat sau refractar este identificat de obicei la supravegherea de rutină. Tratamentul se individualizează după terapiile și răspunsurile anterioare și probabilitatea sensibilității sau rezistenței la agenții precedenți.