Imunoterapia și cancerul pulmonar – Supraviețuire mai lungă în pofida efectelor adverse grave

În ultimii 10 ani, evoluția tratamentului oncologic a fost schimbată de imunoterapiile din clasa „inhibitorilor punctelor de control imunitar”. Deși sunt cunoscute pentru mai puține efecte adverse decât chimioterapia și alte medicamente oncologice, la aproximativ 15-20% dintre pacienți pot apărea efecte adverse grave asociate imunoterapiei (de grad 3 sau mai mare) . Frecvența lor poate varia în funcție de tipul imunoterapiei și de administrarea unui singur agent, a unei asocieri de doi agenți sau împreună cu alte chimioterapii.

O cercetare recentă arată că pacienții cu cancer pulmonar non-microcelular (NSCLC) care primesc imunoterapie și dezvoltă efecte adverse imune au o supraviețuire globală mai bună, indiferent de severitatea acestora. Constatarea sugerează că dificultățile întâlnite în timpul tratamentului pot avea efecte pozitive neașteptate asupra supraviețuirii pe termen lung.

Detaliile studiului

JAMA Network Open a publicat la 18 ianuarie 2024 această cercetare, care arată că pacienții cu NSCLC tratați prin imunoterapie și care dezvoltă efecte adverse asociate au un avantaj al supraviețuirii globale, chiar dacă efectele necesită spitalizare. La cei cu efecte adverse, supraviețuirea globală mediană a fost de peste două ori mai lungă decât la cei fără asemenea efecte; nu a existat o diferență de supraviețuire globală între pacienții spitalizați și cei tratați ambulatoriu.

Studiul a inclus datele a 803 pacienți cu NSCLC local avansat sau metastatic care au primit cel puțin o linie de imunoterapie între martie 2014 și noiembrie 2021. La o urmărire mediană de 51,9 luni, 37% au dezvoltat efecte adverse asociate imunoterapiei (EAI) semnificative clinic, iar 30,3% dintre aceștia au necesitat spitalizare. Cele mai frecvente EAI au fost pneumonita (27,6%), dermatita (21,2%) și colita (14,1%).

Caracteristici clinice asociate cu apariția EAI

Studiul a evidențiat și relația dintre apariția efectelor adverse asociate imunoterapiei (EAI) și anumite caracteristici clinice. Acestea și nivelurile semnificației statistice pot fi enumerate astfel:

• Vârsta: Pacienții de 60 de ani și peste au o probabilitate mai mare de a dezvolta EAI (P = .05).
• Statusul de performanță ECOG: Pacienții cu status de performanță ECOG 0 au un risc mai mare de EAI (P < .001). Statusul ECOG măsoară cât de independent își poate desfășura pacientul activitățile zilnice.
• Nivelul PD-L1: Pacienții cu niveluri ridicate de PD-L1 au o probabilitate mai mare de a dezvolta EAI (P = .05). PD-L1 este un nivel proteic care influențează eficacitatea imunoterapiei.
• Metastazele osoase: Pacienții fără metastaze osoase au un risc mai mare de a dezvolta EAI (P = .01).
• Raportul neutrofile-limfocite: Pacienții cu un raport neutrofile-limfocite de 3 sau mai mic au o probabilitate mai mare de EAI (P < .001). Acest raport indică starea inflamatorie și răspunsul imun al organismului.
• Valorile de laborator: Pacienții cu hemoglobina, albumina și lactat dehidrogenaza în intervalul de referință au un risc mai mare de EAI (P = .03 pentru hemoglobină, P < .001 pentru albumină și P = .007 pentru lactat dehidrogenază). Aceste valori pot indica starea generală de sănătate a pacientului și răspunsul său la tratament.

Durata supraviețuirii globale

Supraviețuirea globală mediană a fost semnificativ mai lungă la pacienții care au dezvoltat EAI decât la cei fără EAI. La pacienții cu EAI, mediana a fost de 23,7 luni , iar la cei fără EAI, de 9,8 luni (P < .001). În analiza multivariată, apariția EAI a rămas asociată independent cu supraviețuirea globală mai lungă (raport de hazard, 0,53; IÎ 95%, 0,40-0,70; P < .001).

Efectul spitalizării

Dintre pacienții cu EAI semnificative clinic, supraviețuirea globală mediană nu a diferit semnificativ între cei spitalizați și cei tratați ambulatoriu: 20,8 luni la cei spitalizați și 25,6 luni la cei tratați ambulatoriu (P = .33).

Timpul până la tratament

În plus, timpul până la următorul tratament (TTNT) a fost semnificativ mai lung la pacienții cu EAI semnificative clinic decât la cei fără EAI: o mediană de 18 luni, față de 7,3 luni (P < .001). Totuși, dintre pacienții cu EAI, mediana TTNT nu a diferit semnificativ între cei spitalizați și cei tratați ambulatoriu: 15,3 luni și, respectiv, 15,9 luni (P = .67).

Concluzie

Cercetarea evidențiază o constatare importantă privind imunoterapiile folosite în NSCLC. Pacienții tratați prin imunoterapie care dezvoltă efecte adverse asociate acesteia (EAI) au rezultate mai bune ale supraviețuirii globale, indiferent de severitatea efectelor. În special, supraviețuirea globală mediană a fost semnificativ mai lungă la cei cu EAI decât la cei fără EAI. Acest lucru poate fi interpretat și ca un indicator al răspunsului la imunoterapie.

Studiul arată și că efectul apariției EAI asupra duratei de viață nu se schimbă în funcție de necesitatea spitalizării, informație importantă pentru gestionarea EAI și planificarea tratamentului. De asemenea, menționează că pacienții care răspund la tratament au o probabilitate mai mare de a dezvolta EAI, factor de luat în considerare la evaluarea răspunsului.