Prietenie, greutăți și cancer — amintirile unui medic

În timp ce așteptam alături de Julia, într-un colț al sălii aglomerate de proceduri, ea a întins brusc mâna spre a mea. Sunt medic și am petrecut ani întregi în săli de operație, dar nu ținusem niciodată astfel mâna unei prietene. Când asistentele i-au spus Juliei să se întindă pe targă, privirile ni s-au întâlnit și ne-am îmbrățișat pentru o clipă. Deși nu o mai puteam ține de mână, nu puteam să mă desprind de ea. În timp ce îi mângâiam părul, îmi imaginam ghicitori care îi preziceau viitorul analizând formele craniului, asemenea vechilor frenologi.

Acul de biopsie mamară Când acul a lovit formațiunea din sânul Juliei și a prelevat o probă, am observat că îmi încleștasem dinții și că pentru o clipă nu îmi puteam mișca mâinile. Îmi aminteam cum un profesor din facultatea de medicină spunea că tumorile canceroase se simt adesea ca o piatră. Pe măsură ce acul preleva din formațiune, ca un ciocan care lovește o bucată de rocă, intuiția mea de „medic” că aceasta era malignă devenea tot mai puternică. Julia își ținea ochii strâns închiși, iar eu eram ca paralizat.

Nu mă așteptasem niciodată să mă confrunt cu o asemenea situație.

De 33 de ani eram medic specializat în cancer mamar. De 33 de ani îi ajutam pe necunoscuți să străbată acest tărâm straniu și îngrijisem mii de femei cu cancer mamar. Femei de 20 și ceva de ani, femei de 90 și ceva de ani, femei care veneau singure la fiecare consultație, femei ai căror soți le purtau poșeta la fiecare vizită, femei care aproape nu vorbeau, femei care nu tăceau niciodată, femei care își jeleau soții în timp ce așteptau rezultatul biopsiei, femei diagnosticate la câteva zile după naștere… Nu crezusem niciodată că draga mea prietenă Julia, mamă a doi copii la 38 de ani, avea să fie una dintre ele. Totul se întâmplase atât de brusc.

De fapt, este întotdeauna atât de brusc. Acesta este unul dintre lucrurile legate de cancerul mamar: te simți bine, faci mișcare, apoi o mamografie de rutină arată ceva sau simți un mic nodul și totul se schimbă într-o clipă. În acea dimineață o întrebasem pe Julia dacă voia să luăm prânzul. Lucram în același cartier de mai bine de cincisprezece ani: eu în oncologie, ea ca o stea în ascensiune într-o companie. De-a lungul anilor, fuseserăm martori la aproape toate momentele importante din viața celuilalt. Chiar și în perioadele cele mai aglomerate, când ne pierdeam în vâltoarea vieții, în cel mai bun caz găseam timp să ne vedem de două ori pe lună. Când nu a răspuns la mesajul meu, am mai trimis unul, tot fără răspuns. Două ore mai târziu, mi-a spus bâlbâindu-se că mamografia arătase ceva suspect. A șoptit: „Sunt îngrijorați. Vor o biopsie, chiar astăzi. Iar soțul meu este în Atlanta și nu știu ce să fac.” Am intervenit: „Nu-i nimic. Sunt sigur că nu va fi nimic grav, așa că hai să rezolvăm cât mai repede. Doar o mică parte dintre nodulii mamari se transformă în cancer mamar. Vei fi bine.”

Deși încercam să nu arăt, șocul era puternic. Am revenit în clinica mea și am căutat-o direct pe Kit, asistenta noastră cu experiență. „I-au găsit Juliei un nodul la sân și vor o biopsie urgentă. Pe deasupra, soțul ei este plecat din oraș. Nu este îngrozitor?”

Kit a spus: „Atunci, bineînțeles că veți merge lângă ea. Sunați-o, spuneți-i că veți fi alături de ea și mergeți, fără alte întrebări.”

Am făcut cum spusese Kit, însă nimic nu mă putea pregăti pentru ce aveam să trăiesc în acea după-amiază. La un capăt al sălii, radiologul urmărea atent aparatul; la celălalt, Julia era întinsă pe spate. Lângă pat, cu mâinile în părul ei, încercam să rezist, deși simțeam că sunt pe punctul de a leșina. Nu îmi puteam aduna gândurile și nu realizam cât de mare era uluirea mea. Deși examinam patru duzini de sâni pe săptămână, ceea ce trăiam era cu totul diferit. Am tresărit când am auzit acul atingând tumora și am început să mă rog. Rugăciuni uitate din copilărie se ridicau în sala de biopsie: te rog, Doamne, să fie un chist, o cicatrice, un cheag, o obstrucție, să fie benign. În zumzetul aparatelor, mă rugam ca răspunsul să nu fie cancer, ca acele colorații să nu devină albastre.

La încheierea procedurii, formațiunea a fost etichetată și pusă într-un pachet cu colorant. Julia și cu mine am mers spre parcare, apoi am urcat în mașini și am pornit în direcții opuse. Ca medic autorizat, făcusem de mult pace cu nedreptățile biologice. Credeam că, după pregătirea în cele mai grele zone de război ale clinicilor oncologice, nu mă speriam ușor. Asta până în clipa în care, în drum spre casă în acea zi, am izbucnit în lacrimi pe marginea drumului, aplecându-mă până când fruntea a atins volanul.

Presimțirea rea se adeverea. Tumora Juliei era malignă și se răspândise la noduli. Mă gândesc la momentul în care îi atinsesem părul. Suntem prieteni de 15 ani, dar nu îi atinsesem niciodată părul… Părul pe care avea să îl piardă curând din cauza chimioterapiei. A doua zi, când am revenit ca de obicei în clinică, interacțiunile cu pacienții ajunseseră într-un impas. Îmi era greu să mă concentrez asupra planului de tratament al unui pacient nou și nu puteam alunga imaginile posibilelor schimbări fizice prin care avea să treacă Julia. Observând că mă bâlbâiam în șirul întrebărilor obișnuite, Kit mi-a aruncat în cursul zilei priviri aspre, dar îngrijorate.

Încercând să îmi revin în camera personalului, mă gândeam că încă din primele zile ale facultății de medicină învățasem să nu las dramele personale să influențeze deciziile complexe din viața profesională. Așa fusesem învățat și trebuia să mă concentrez. În timpul stagiului din epoca în care AIDS era incurabilă, într-o noapte, în lacrimi, am întrebat un medic în vârstă cum făcea față tuturor acestor lucruri. Fără ezitare a spus: „La începutul fiecărei vizite critice, fac un «semizâmbet budist». Ridic colțurile gurii într-un zâmbet pe jumătate, apoi inspir adânc și absorb tot ce am învățat și am făcut, tot ce am învățat de la foștii mei pacienți și profesori. Apoi expir complet și merg să îmi văd pacienții.”

După ce privisem o vreme în oglinda din camera personalului, simțeam că liniștea din încăpere mă sufoca. Înainte să ies, am ezitat o clipă, mi-am amintit cuvintele profesorului și am hotărât să fac semizâmbetul meu budist. Am inspirat adânc, primind în mine părul Juliei, îmbrățișările noastre, învățăturile miilor de pacienți îngrijiți, facultatea, profesorul, apoi am expirat și am ieșit din cameră...

*

Felul în care acest articol îi va afecta pe pacienții oncologici depinde de experiențele și percepțiile personale. Unii cititori pot găsi speranță și putere în această poveste care evidențiază sprijinul prietenilor și medicilor. Alții se pot simți descurajați, concentrându-se asupra dificultăților bolii. În cele din urmă, povestea Juliei și sprijinul medicului ei pot reprezenta o rază de speranță pentru pacienții oncologici. Este important să nu uităm sprijinul celor dragi și al profesioniștilor din sănătate în acest proces. Împreună, șansele de a depăși dificultățile cresc, iar pacienții se simt mai puternici. Păstrând speranța și legăturile cu cei dragi pe drumul vindecării, putem înțelege valoarea fiecărei clipe a vieții. Povestea le arată pacienților oncologici și apropiaților lor că putem înainta cu speranță dacă ne sprijinim reciproc în momentele dificile.