Vinovăție și recunoștință — povestea lui Avi și a oncologului său

Textul spune povestea hematologului dr. Ilana Hellmann și a pacientului Avi.

Era sfârșitul unei zile lungi și obositoare. Asistenta a bătut și a intrat: Avi sunase pentru o programare. Expresia ei nu părea de bun augur, așa că am cerut să fie văzut în câteva zile. Îl cunoscusem cu cinci ani înainte, la 29 de ani, programator înalt, firav și foarte tensionat. Se căsătorise recent cu pictorița Talia, mică, veselă și pozitivă în orice situație. Nu aveau copii. La scurt timp după prezentarea cu tuse persistentă și bufeuri, fusese diagnosticat cu limfom Hodgkin în stadiul al patrulea (IVB). Tratamentul trebuia început urgent. Am planificat medicamente eficiente, dar cu reacții dificile: bleomicină, etoposid, doxorubicină, ciclofosfamidă, vincristină, procarbazină și prednizon. Combinația putea provoca alopecie, greață, efecte pulmonare și cardiace, supresie medulară și, pe termen lung, cancere secundare și infertilitate masculină. După discuție, Avi și Talia au ales recoltarea spermei, dar rezultatele nu ofereau spermă de calitate utilizabilă ulterior.

Drumul a fost lung și greu. Reacțiile erau moderate, nu amenințătoare de viață, dar Avi renunțase la muncă și era prăbușit. Oboseala ca după un maraton tensiona relația. Talia obosise încercând să schimbe tristețea continuă a lui Alvi, iar Avi nu mai suporta optimismul ei insistent. Spre sfârșitul tratamentului, Talia își amintește: „Eu anunțam apropierea sfârșitului, iar el îmi spunea cât îmbătrânise de la început. Nu mai știam ce să spun”.

După chimioterapie, în perioada controalelor, Talia și eu speram să fie mult mai bine. Lunile au trecut, și-a recăpătat forța și a revenit la lucru. După ani, temerea s-a confirmat: era infertil. Amândoi au fost devastați de rezultate. Talia voia experiența maternității și propunea un donator. Avi simțea că nu poate fi tatăl unui copil care nu era biologic al lui și sugera adopția. Niciunul nu se simțea pregătit să cedeze și, în ciuda ajutorului psihologic profesionist, credeau că relația se încheie. Avi a început să lipsească la controale sau să vină singur.

Trecuseră peste doi ani când am zărit pacientul în sala de așteptare. Venise cu mama, întărindu-mi bănuiala divorțului de Talia. Mă gândeam că voia să mă revadă din cauza recidivei și cum ar putea face față fără ea.

Pierdută în gânduri, am văzut pacientul intrând cu un zâmbet larg, arătând foarte bine. Examenul scurt și comparația analizelor păreau în regulă. Relaxat, mă întreba despre viața mea, iar discuția se adâncea. Nemaiputând aștepta, am inspirat și am întrebat de Talia. A zâmbit, a scos telefonul, a arătat copilul și a spus: „Are 3 luni și o cheamă Lia. Cred că ai dreptul să știi”. Lacrimile mi-au readus atenția și am ascultat povestea. După discuții lungi, urmaseră dorința Taliei. Avi spunea că nașterea Liei îi schimbase complet gândirea și o simțea propriul copil. Îl ascultam cu sentimente amestecate, fără să identific emoția cea mai puternică.

După plecarea lui, singură, am înțeles: era vinovăția pentru ce trăiseră Avi și Talia, reprimată de mult. O cunoșteam din pierderea pacienților sau propriile greșeli. Dar Avi se vindecase și nu greșisem. Originea era alta: dincolo de puterea noastră de a vindeca, rămâne realitatea înfricoșătoare că viața pacientului se schimbă sau continuă cu reacții pentru tot restul ei.

Reacția mea poate părea exagerată acum, dar cred că Avi înțelegea importanța veștii. Fără să știe, mă vindecase și el în acea întâlnire.

Am început să cred că pacienții trebuie să mă contacteze și când se simt bine, nu doar rău; aveam nevoie de această hrană emoțională. Cei cărora le-am împărtășit ideea și care cred că le ajută să povestească și binele și răul continuă să mă inspire în zilele grele. Le mulțumesc tuturor celor care, ca Avi, mi-au oferit inspirație și mă vor inspira.