Ce este mezoteliomul? Istoria sa și stadiul atins în tratament

Mezoteliomuleste un tip rar de cancer care, timp de mulți ani, nu a fost diagnosticat sau a fost diagnosticat greșit. În SUA, aproximativ 3.000 de persoane primesc anual diagnosticul de mezoteliom, iar în Turcia aproximativ 500. Deși pentru mezoteliom, diagnosticat frecvent în stadiu avansat, nu există încă un tratament care să asigure vindecarea, inovațiile în metode precum chimioterapia, terapiile țintite, imunoterapiile și electroterapia oferă rezultate promițătoare.

Ce este mezoteliomul?

Cancerul membranelor care acoperă plămânii, inima și organele abdominale se numește mezoteliom malign sau, pe scurt, mezoteliom. Plămânii noștri sunt acoperiți de o membrană cu două straturi, numită pleură. Între foile pleurale există o cantitate mică de lichid, produs de celulele mezoteliale. Țesuturi asemănătoare structurii pleurei pulmonare se găsesc și în alte regiuni ale corpului. În jurul abdomenului se numesc peritoneu, iar în jurul inimii pericard. Mezoteliomul malign este denumirea cancerului care își are originea în aceste membrane. Dintre pacienții cu mezoteliom malign, 80% au mezoteliom malign cu origine pleurală.

Din cauza numărului mic de cazuri, istoria cunoscută a mezoteliomului este limitată. Cea mai veche consemnare a unei tumori a membranei pulmonare (pleura) a fost făcută în 1767 de Joseph Lieutaud. Acest cancer rar a primit denumirea de „mezoteliom” în 1920, pentru clasificare. În anii 1940, s-a constatat legătura mezoteliomului cu azbestul. Deoarece mezoteliomul este foarte rar, se consideră că pacienții au primit diagnostice greșite timp de decenii. După anii 1940, medicii au început să cerceteze în profunzime mezoteliomul și legătura lui cu azbestul. Dezvoltarea cancerului poate dura între 15 și 70 de ani după prima expunere la azbest. Cercetările efectuate până la momentul redactării nu obținuseră progrese importante pentru diagnosticarea precoce a mezoteliomului. De aceea, acesta este diagnosticat de obicei în stadii avansate, mai greu de tratat.

Deși tratamentele disponibile pentru pacienții diagnosticați în stadiu avansat asigură o viață mai lungă și de mai bună calitate, acest tip de cancer este încă considerat incurabil. Doar 15% până la 20% dintre pacienții diagnosticați cu mezoteliom pleural sunt în stadiu precoce și eligibili pentru operație.

Ce este azbestul și cum provoacă cancer?

Azbestul era un material natural utilizat în trecut pentru izolarea clădirilor. Preferată pentru rezistența la foc, această substanță formată din fibre foarte mici poate provoca, prin inhalare, mezoteliom și cancere pulmonare, laringiene și ovariene.

Există trei tipuri de azbest: amozit (azbest brun), crocidolit (azbest albastru) și crisotil (azbest alb). Toate sunt dăunătoare sănătății, dar azbestul brun și cel albastru sunt mai dăunătoare, deoarece fibrele lor sunt mai scurte și mai ascuțite, iar organismului îi este mai greu să le descompună.

Deși utilizarea tuturor tipurilor de azbest a fost interzisă în întreaga lume de Organizația Mondială a Sănătății începând din anii 1980, persoanele care au lucrat în trecut cu azbest sau locuiesc în clădiri care îl conțin sunt încă la risc.

Când a fost descoperit mezoteliomul? O scurtă ISTORIE

Prima descriere a acestei tumori cu origine pleurală (în membrana plămânilor) a fost realizată în 1767 de Joseph Lieutaud, fondatorul anatomiei patologice în Franța. Într-o publicație care detalia studiul a aproximativ 3.000 de autopsii, Lieutaud a menționat două cazuri de „tumori pleurale”, probabil primele cazuri consemnate de mezoteliom pleural.

În 1819, medicul francez René-Théophile-Hyacinthe Laennec, inventatorul stetoscopului, a propus, pe baza înțelegerii naturii celulelor pleurale, că s-ar putea dezvolta un tip de cancer cu origine în pleură.

Totuși, în 1843, Karl Freiherr von Rokitansky, profesor de anatomie patologică la Universitatea din Viena, s-a opus acestei idei. El susținea că tumorile depistate în pleură nu puteau avea origine pleurală, ci reprezentau metastaze ale unor cancere cu origine în alte organe ale corpului.

În pofida lipsei unor dovezi convingătoare, aceasta a fost teoria acceptată de instituțiile medicale timp de ani. În mod ironic, von Rokitansky a descris ulterior tumori primare ale peritoneului (membrana abdominală), probabil primele cazuri consemnate de mezoteliom peritoneal.

La începutul anilor 1900, comunitatea medicală a început, în cele din urmă, să accepte că un cancer pleural putea proveni chiar din pleură, nu doar din răspândirea unui cancer primar aflat în altă parte a corpului.

Generația pierdută din Wittenoom: consecințele dureroase ale locurilor de joacă din azbest

O fotografie din 1953 arată doi copii vecini de patru ani, care se joacă într-o groapă cu nisip de azbest, în curtea din spatele unei locuințe din Wittenoom, Australia. Locuitorii cartierului foloseau frecvent gropi cu nisip de azbest pentru joaca propriilor copii.

Philip Noble (stânga) a crescut și a devenit fotbalist înainte de a muri de mezoteliom la 36 de ani. Ross Munroe (dreapta) a devenit director de liceu și a murit de mezoteliom la 38 de ani.

Studiile istorice privind mezoteliomul și expunerea la azbest

După ani de cercetări, ipoteze și dispute, instituțiile medicale din întreaga lume au acceptat definitiv două fapte importante despre mezoteliom: originea sa pleurală și legătura certă cu expunerea la azbest.

Studiul german care a deschis calea

În 1943, dr. H.W. Wedler a fost primul care a raportat o legătură între azbestoză și cancerul pleural la muncitorii germani care lucrau cu azbest. La aproximativ 20% dintre acești muncitori s-a depistat cancer, iar la acești pacienți cancerul pulmonar era mai frecvent decât mezoteliomul.

Studiul lui Wedler a fost bine primit în Germania, dar climatul politic al vremii a făcut ca restul lumii să ignore cercetările provenite din Germania nazistă.

Studiul sud-african

Poate cel mai important studiu care a documentat legătura clară dintre expunerea la azbest și cancer a fost prezentat de cercetătorul medical JC Wagner și de medicul Chris Sleggs.

În articolul lor publicat în 1960 de British Journal of Medicine, Sleggs și Wagner au descris în detaliu 33 de cazuri de mezoteliom depistate în nord-vestul Africii de Sud, unde se extrăgea azbest crocidolit.

Studiul american

Medicul american dr. Irving J. Selikoff și-a prezentat constatările la conferința din 1964 privind Efectele Biologice ale Azbestului, sponsorizată de Academia de Științe din New York.

Timp de peste un an, Selikoff a examinat peste 1000 de muncitori de la fabrica Union Asbestos & Rubber Company din Patterson, New Jersey.

Selikoff a constatat că mortalitatea acestor muncitori era cu 25% mai mare decât cea așteptată statistic. A arătat că muncitorii decedați își pierduseră viața din cauza unor afecțiuni diverse, inclusiv probleme legate de azbest, cancer pulmonar asociat azbestului și alte tipuri de cancer pulmonar, gastric și colorectal.

Studiul britanic

Într-un alt studiu, realizat de medicul britanic Molly Newhouse, au fost găsite cazuri de mezoteliom la persoane care locuiau în apropierea unei fabrici de azbest din Londra, dar nu erau angajate în acea fabrică.

În 1968, British Medical Journal a susținut că azbestul era cauza directă a majorității cazurilor de mezoteliom. Au continuat disputele privind tipurile de azbest care erau mai carcinogene.

Istoria tratamentelor pentru mezoteliom

În pofida deceniilor de cercetare, încă nu există un tratament curativ cert pentru mezoteliomul avansat. Totuși, procedurile chirurgicale mai precise, schemele de chimioterapie îmbunătățite și terapiile nou-apărute, precum imunoterapia, i-au ajutat pe pacienți să supraviețuiască mai mult ca oricând.

Operație

Tratamentul chirurgical al mezoteliomului a început în anii 1940, prin utilizarea pneumonectomiei (îndepărtarea completă a unei jumătăți a plămânului) și a pleurectomiei (îndepărtarea membranei pulmonare).

În anii 1960 a fost introdusă procedura de pleurectomie și decorticare, o operație încă utilizată pe scară largă la momentul redactării.

În anii 1970, medicii au încercat o altă operație, numită pneumonectomie extrapleurală, utilizată inițial și pentru tratarea empiemului tuberculos. La acea vreme, mortalitatea operației ajungea până la 31%. La momentul redactării, în centrele oncologice de referință era în jur de 4%.

Chimioterapie

Din anii 1970 până în anii 1990 au fost utilizate mai multe medicamente chimioterapice, precum doxorubicina și cisplatina, pentru tratarea mezoteliomului, cu rate de răspuns între 20% și 40%.

În 2003, studiul de fază III cu cisplatină și pemetrexed pentru mezoteliom a raportat cea mai bună rată de răspuns de până atunci, 41,3%. După acest studiu, în 2004, Administrația pentru Alimente și Medicamente din SUA (FDA) a aprobat cisplatina plus pemetrexed ca nou standard de tratament pentru mezoteliom.

Radioterapie

În anii 1950, medicii au început să testeze radioterapia pentru mezoteliom prin instilarea intrapleurală de aur coloidal radioactiv.

Un studiu clinic de fază II din 2001 a schimbat această perspectivă când a raportat o rată redusă de recidivă locală, de 13 la sută, atunci când radioterapia era aplicată după operația EPP. La momentul redactării erau utilizate tehnici avansate, precum radioterapia cu intensitate modulată, pentru a reduce expunerea organelor vitale la radiații.

Tratamente noi

Combinația celor două imunoterapii, nivolumab (Opdivo) și ipilimumab (Yervoy), a obținut aprobarea FDA în octombrie 2020 după rezultate foarte bune în studiile clinice de mezoteliom. Astfel, indiferent de subtip, am ajuns să avem pentru mezoteliom o opțiune de tratament aprobată fără chimioterapie.

Gestionează preferințele pentru a vedea conținutul extern