Adaptarea cu recunoștință la o lume plină de imperfecțiuni perfecte

Judy și-a potrivit masca de oxigen și, sprijinindu-se în brațele subțiri, a încercat să se ridice din patul alb de spital: „Nu știu cum să spun, dar v-aș putea ruga...” A inspirat din nou adânc și a continuat, bâlbâindu-se neobișnuit: „V-ați gândi să cântați la înmormântarea mea?” O vreme am părut preocupat de stetoscopul din buzunar, încercând să ascund emoția stranie. Observând tăcerea stânjenitoare, am spus: „Ar fi o onoare. Aveți un cântec în minte?”

Își ajusta masca și încerca să stea mai dreaptă: „Sincer, nu. Doar să nu fie trist. Vreau ca oamenii să poarte alb și să îmi celebreze viața. Puteți cânta ceva frumos, precum Bach.”

Puterea transformatoare

Povestea cancerului lui Judy începuse cu șapte ani înainte, cu probleme intestinale îndelung investigate. Îi explicasem că simptomele cancerului ovarian pot semăna cu cele ale unor boli mai simple și pot fi confundate ușor cu probleme intestinale sau ale vezicii urinare.

Lunile de suferință, testele repetate și diagnosticele greșite îi zdruncinaseră încrederea în medicină. Totuși, Judy a trecut rapid de la furie la acceptare; resentimentul față de limitele medicinei moderne a devenit o dragoste profundă pentru lumea din jur. Această putere transformatoare era și un dar uimitor.

După operația agresivă, deși îi era greu, Judy a revenit la yoga. La internările lunare pentru chimioterapie o însoțea cineva recunoscător, dornic să petreacă câteva zile lângă o pacientă atât de iubitoare. Când pornea pompa și cădea prima picătură, arăta spre fereastră frumusețea cireșilor înfloriți. În remisiune (după încheierea tratamentului), își dedica timpul altor pacienți epuizați de boală sau tratament. Prin metafore și filozofie, îi reînvățase pe ei și pe personal cât de prețioasă este fiecare zi cu micile sale bucurii simple.

Ultima însărcinare

Când boala a recidivat și s-a agravat, iubirea pentru familie, prieteni și viață a crescut. La 72 de ani, pregătindu-se de plecare, mi-a încredințat o responsabilitate greu de dus: să cânt la înmormântare. Eu voiam doar să fug.

Nu fiindcă nu puteam cânta: sunt un cântăreț cu pregătire clasică și concertez regulat. Nici pentru că nu voiam: înțelegeam marea onoare, dar credeam că ar fi mai bine să nu o fac. Aproape orice aș fi făcut pentru a convinge pe altcineva de la înmormântare să preia povara. Programul era plin: trebuia probabil să anulez consultații sau să reprogramez o operație, incomodând pacienții și personalul. Unde puteam repeta? În mașină, pe drum? Pe scara spitalului? Și era sezonul alergiilor: aveam să strănut și să tușesc pe tot parcursul cântecului? Exista și partea emoțională. E greu să cânți cu un nod uriaș în gât. Condițiile nu păreau potrivite pentru rolul pe care Judy mi-l ceruse în ultima călătorie pe care o merita.

Știam că toate problemele posibile erau doar scuze și cunoșteam adevăratul motiv al fugii. Era unul singur: „De ce să celebrez o viață pe care nu o putusem salva?”

Cu cancer ovarian avansat se confruntă mulți pacienți care nu scapă complet de boală, iar Judy trăise mai mult decât mulți. Cu pregătirea și experiența de a trata atâția oameni, de ce nu salvasem viața cuiva pe care ajunsesem să îl respect și să îl iubesc? Nu pentru că nu încercasem: operația fusese optimă și chimioterapia de ultimă generație. Convingerea rușinoasă că eforturile mele erau insuficiente umbrea reușitele lui Judy. Dacă nu o vindecasem, cum să înfrunt familia și să fiu personajul principal al evenimentului care îi celebra viața și moartea? Nu eram eu motivul pentru care ne aflam aici? Eșuasem. Nu meritam această misiune onorabilă.

Adaptarea la lumea imperfectă

Încercând să înțeleg și să accept vinovăția pentru imperfecțiunile și eșecurile mele, mă întrebam: „De ce ar alege Judy să îmi încredințeze o asemenea misiune?” Ultimii 7 ani ai vieții sale dovedeau adaptarea la o lume imperfectă. Îi iertase pe medicii ale căror diagnostice greșite întârziaseră depistarea cancerului avansat. Înfruntând cicatricile operației, pierderea părului și punga de colostomie, a mers înainte cu toate dificultățile și vulnerabilitățile sale. Lucrurile pe care le „adora” erau alături: familia iubitoare, mai ales nepoții, câinele, yoga și Dumnezeul în care credea. Toate se arătau pline de măreție și frumusețe, făcând fiecare imperfecțiune invizibilă.

Venise rândul meu să învăț de la ea, să renunț la încăpățânarea de a fi medicul perfect și să îmi reconstruiesc imaginea. Nu eram acel medic și nici nu puteam fi. Era timpul să mă iert pentru că sunt om, să îmi văd vulnerabilitățile și să aleg frumusețea și armonia din ele, în loc să mă las consumat. Urmând demnitatea și grația arătate de Judy de atâtea ori, am renunțat la povara perfecțiunii și mi-am acceptat punctele sensibile.

Frumusețea de a te simți întreg

Am ales în cele din urmă „If With All Your Hearts You Truly Seek Me” din Elijah de Mendelssohn. Mesajul simplu, dar profund și melodia înălțătoare, veselă reflectau filozofia lui Judy. Cum era de așteptat, ceremonia coincidea cu o operație. Între întâlnirile cu pacienții am ieșit din sala de operație, am îmbrăcat un costum închis și o cămașă albă și am mers din vestiar la mașină să îmi încălzesc vocea. În dimineața aceea, pe drumul spre biserică, zăpada presăra narcisele și florile de forsiția: o frumusețe straniu de imperfectă, metaforă minunată pentru înțelepciunea dăruită cu blândețe de Judy.

Zeci de oameni în negru stăteau în grupuri mici pe coridoarele spre capelă. Am găsit o cameră goală și am intrat singur să mă pregătesc, dar sunetele de afară erau diferite de alte înmormântări. Nu vorbeau în șoaptă, ci tare, parcă pentru a fi auziți, despre frumusețea adusă de Judy în viețile lor. Conversațiile erau însoțite de râsete.

Văzându-i fiul, am ieșit din camera întunecată pentru a transmite condoleanțe lui și familiei. Mi-a mulțumit sincer pentru rolul meu în păstrarea familiei unite, pentru cei șapte ani ai lui Judy cu nepoții, familia și prietenii și pentru că o ajutasem să îi fie mamă încă 7 ani. Așa cum mă onorase să începem împreună drumul cancerului, mă onora și să îl încheiem. Călătoria începută cu furie și teamă se termina cu bucurie și cântec, iar imperfecțiunile deveneau, prin iertare și iubire, frumusețea întregului...

*

Textul dr. Richard M. Boulay, prezentat mai sus în traducere, amintește că viața este prețioasă și fragilă și că trebuie să continuăm să vedem iubirea și frumusețea chiar în lupta cu boala. Povestea lui Judy arată adaptarea într-o lume dificilă și nevoia de a prețui persoanele iubite și lumea, dând valoare fiecărui moment.

Arată și că pacienții și medicii trebuie să accepte eșecurile și imperfecțiunile, nu doar reușitele, și să învețe din ele. Lecția este pentru toți, nu doar pentru bolnavii de cancer. În fața greutăților, putem găsi frumusețe și armonie și în limitele și imperfecțiunile noastre.